Sfantul Ioan Gura de Aur: Moleşeala trupului lucrează asupra sufletului

“Când trupul se moleşeşte, e de netăgăduit că şi sufletul îşi va avea partea lui de scădere. În multe rânduri, puterile lui sunt înrâurite de starea trupului. Boala care ne slăbeşte, ne face să fim alţii decât cei care eram când sănătatea nu ne părăsise.

Dacă strunele unui instrument dau sunete moi şi fără vlagă din pricină că nu sunt destul de întinse, talentul artistului va fi urmărit de nedesăvârşirea coardelor instrumentului său. Tot aşa, trupul poate pricinui sufletului multe neajunsuri.

De aceea n-am să spun să vă supuneţi trupul la ajunări prelungi, ci trebuie să vă hrăniţi cu ceea ce poate să vă fie de folos sănătăţii; să vă nutriţi trupul, făcând din el o unealtă ascultătoare şi bine orânduită a lucrărilor duhului vostru, mulţumită bunei lui întocmiri şi a trăiniciei mădularelor sale laolaltă.

Dacă-l îngreunaţi de prea multă hrană, nu este bine. ”Nu vă îngrijiţi de trup - zice apostolul - ca să stârniţi poftele…” A spus cu dreptate “ca să stârniţi poftele”, căci îmbuibarea este aceea care porneşte dorinţele cele mârşave. Oricât de înţelept ar fi acel care se leapădă acestei îmbuibări, de la sine vinul şi mâncarea îmbelşugată îl vor tulbura, de la sine se va simţi destrămat, de la sine va fi cuprins de o înflăcărare din ce în ce mai arzătoare.

De aici, pofta trupească şi adulterul. Pofta trupească nu are cum se ivi într-un trup înfometat, nici chiar în trupul care s-a mulţumit cu hrana cea de trebuinţă. Trupul în care zvâcnesc necurate pofte, e acela care se lasă cuprins de îmbuibare.”

De ce sa judecam preotii eretici Partea 2

De ce sa judecam preotii eretici Partea 1

Gheorghe Zamfir - The Lonely Shepherd - 1990

Cum trebuie sã se apropie monahii si laicii de Taina Dumnezeiestii Cuminecãturi - Arhimandritul Filotei Zervakos

Textul de fatã reprezintã o scrisoare a Arhimandritului Filotei Zervakos cãtre un fiu duhovnicesc, publicatã sub acest titlu în revista "Orthodoxos. Philoteos Martyria", nr. 40-42, ianuarie-septembrie, Tesalonic, 1991, p. 139-143.

Staretul Filotei a fost de foarte tânãr sub îndrumarea Sfântului Nectarie de Enghina fãcãtorul de minuni, pe care l-a avut pãrinte duhovnicesc. Din 1930 pânã la moartea sa (adicã aproape pentru 50 de ani) a fost staretul Mânãstirii Loggobardas din Paros, fiind unul din cei mai apreciati duhovnici. A încercat o unire a spiritualitãtii liturgice sacramentale cu cea filocalicã isihastã.
Punctul de vedere exprimat de Patriarhul Filotei Kokkinos (+1379) în chestiunea Sfintei Împãrtãsanii, prezentat si însusit de staretul Filotei Zervakos, îsi pãstrazã actualitatea si are o importantã deosebitã din punct de vedere teologic si duhovnicesc:
1. Patriarhul Filotei Kokkinos este un ucenic si adept al Sfântului Grigore Palama (+1360), contribuind cel mai mult la apãrarea si rãspândirea palamismului si isihasmului, care insistã asupra posibilitãtii vederii slavei sau luminii dumnezeiesti necreate, prin curãtirea inimii si rugãciunea mintii.
2. Prin cele spuse în scrisoare, Patriarhul Filotei aratã clar cã isihasmul si împãrtãsirea sacramentalã nu se exclud, ci se presupun si se completeazã reciproc, rugãciunea mintii fiind însãsi simtirea prezentei euharistice sacramentale a lui Hristos în noi, împãrtãsirea sacramentalã implicând si împãrtãsirea duhovniceascã, simtirea lui Hristos.
3. Pozitia echilibratã a Patriarhului Filotei poate sã aducã o luminã în mult disputata discutie ce se continuã încã pânã în zilele noastre, între teologi si duhovnici, în jurul desei sau rarei împãrtãsiri. Împãrtãsirea euharisticã este o necesitate pentru toti credinciosii, monahi si laici, necesitate care decurge din însãsi fiinta si rostul tainei Cuminecãturii, dar ea nu se poate impune si da oricui, fãrã nici o conditie, lucru care se uitã de obicei de cei ce insistã exclusiv pe împãrtãsirea fizicã.

Sfaturile date în final de Patriarhul Filotei manifestã o deschidere generoasã. Teoretic ele sunt corecte si practic realizabile mai mult în mânãstiri, unde sunt mai putini vietuitori si unde duhovnicii îi pot pregãti pe toti prin Taina Mãrturisirii, decât în parohiile mari, unde datoritã numãrului mare de credinciosi, practic este aproape imposibilã pregãtirea acestora prin Taina Mãrturisirii în vederea împãrtãsirii lor duminicã de duminicã. Dar si aici se poate începe – si e de dorit – cu grupuri mai mici de credinciosi care sã fie pregãtiti pe rând pentru împãrtãsire în fiecare duminicã. Problema este foarte importantã si vom mai reveni asupra ei.

Acum 50 de ani am citit aici, în biblioteca mânãstirii, o scrisoare a pururea pomenitului Filotei Patriarhul Constantinopolului, care a trãit în secolul XIV si care a strãlucit în virtute, evlavie, dreapta credintã si culturã. Epistola aceasta a fost trimisã pãrintilor sinaiti, care se împãrtiserã în douã tabere. Una socotea nu numai cã e permisã deasa Împãrtãsanie, dar cã e obligatorie. Si aducea mãrturie canoanele 18 si 19 apostolice si cã mai înainte, Sfânta Împãrtãsanie nu impunea postul, fiindcã crestinii din primele veacuri nu posteau, dar nici canoanele Sfintilor Apostoli si ale Sfintelor Sinoade Ecumenice nu se referã la post înainte de Sfânta Împãrtãsanie. Cealaltã tabãrã socotea cã, pentru a se împãrtãsi cineva, trebuie sã treacã cel putin 40 de zile de la ziua în care s-a împãrtãsit pentru a se putea împãrtãsi iarãsi, deoarece nu e vrednic, si cã înainte de Sfânta Împãrtãsanie crestinul trebuie sã posteascã trei zile. Aduc si ei mãrturie obiceiul Bisericii care, vãzând cã multi dintre crestini se apropie de Taina Sfintei Împãrtãsanii fãrã nici o pregãtire si curãtire prealabilã, fãrã o metanoia si mãrturisire sincerã si curatã, fãrã teamã, credintã si dragoste de Dumnezeu, recomandã crestinilor sã se înfrâneze câteva zile , pentru a se putea sã se reculeagã, sã-si dea seama si sã cugete la pãcatele lor, sã le pãrãseascã prin baia pocãintei si a mãrturisirii, ca si prin postul dupã putere, pentru cã postul curat, care se face în cunostintã si discernãmânt, cere de la om teamã, smerenie, strãpungerea inimii si plânsul aducãtor de bucurie, lacrimi care purificã si curãtã sufletul omului de orice pângãrire. Din acest motiv, Sfântul Grigorie Teologul a zis: “Sã vãrsãm lacrimi dupã putere prin baia Botezului (pocãintei)>”, iar Sfântul Simeon Noul Teolog porunceste monahilor si crestinilor ca fãrã lacrimi sã nu se împãrtãseascã. Cum e cu putintã ca acela care îsi umple de cu searã chilia lui cu carne, peste, ouã, vin si nu cu mâncãruri de post, dimineata sã se împãrtãseascã cu lacrimi si strãpungerea inimii? Acest lucru e cu neputintã.

Fiindcã deosebirea de pãreri a sinaitilor a ajuns la certuri si dispute, au scris Patriarhului, care le-a trimis o scrisoare. Acum un an am cãutat aceastã scrisoare în bibliotecã, dar nu am putut s-o gãsesc. Nu îmi amintesc exact cuprinsul ei, fiindcã au trecut 50 de ani de atunci. Din câte îmi amintesc vã scriu, poate vã va fi de folos pentru cartea voastrã. În scrisoare, Patriarhul critica cele douã tabere, fiindcã ambele se aflau în rãtãcire si fiindcã toti trebuie sã urmeze traditiile pe care le-au primit de la Pãrintii lor si nu sã se certe.

Celor dintâi le scrie: Spuneti adevãrul cã împãrtãsania deasã este impusã de canoane si cã crestinii din timpurile apostolice se împãrtãseau la fiecare Liturghie, dar trebuie sã spuneti si ceea ce Sfântul Apostol Pavel, gura lui Hristos, zice: “Sã se cerceteze omul pe sine însusi si asa sã mãnânce din pâine si sã bea din pahar. Cãci cel ce mãnâncã si bea cu nevrednicie, mãnâncã si bea siesi osândã, ca unul care nesocoteste Trupul Domnului” (I Co 11, 28-29). Dacã vreti sã vã împãrtãsiti des, ca Sfintii Apostoli si primii crestini, trebuie sã se cerceteze fiecare pe sine si sã vã gânditi bine dacã sunteti si voi ca Sfintii Apostoli, dacã sunteti la mãsura virtutilor Sfintilor Apostoli si a primilor crestini. Aceia aveau dragoste din tot sufletul si din toatã inima fatã de Dumnezeu, în vreme ce voi aveti multã dragoste fatã de voi însivã si foarte putinã fatã de Dumnezeu. Aceia aveau o asa de mare iubire întreolaltã, încât erau bucurosi sã se jertfeascã unul pentru altul. Voi însã vã cercetati si îi pizmuiti pe fratii vostri, fiindcã nu îmbrãtiseazã pãrerea voastrã. Aceia, primii crestini, aveau toate în comun, banii, averile, mijloacele de subzistentã si nici unul nu zicea: acesta este al meu, acesta este al tãu. Voi, desi sunteti monahi, nu aplicati aceasta. Preotul, putin înainte de a chema la Sfânta Împãrtãsanie, zice cu voce tare: “Sfintele Sfintilor”, voind parcã sã ne avertizeze si sã ne spunã: “Judecati si gânditi-vã bine, dacã sunteti sfinti, atunci sã vã apropiati, fiindcã Cele Sfinte se dau numai Sfintilor. Si noi zicem smeriti: nu suntem sfinti, unul e Sfânt, Domnul nostru Iisus Hristos, Cel fãrã de pãcat. Trebuie, asadar, sã fim atenti, dacã vrem sã ne împãrtãsim si noi mai des, sã fim sfinti.

 Apoi, preotul, chemându-ne la masa duhovniceascã, ne spune: “Cu fricã de Dumnezeu, cu credintã si cu dragoste sã vã apropiati”. Si aici trebuie sã ne cercetãm fiecare pe noi însine: Dacã avem într-adevãr fricã de Dumnezeu, credintã fierbinte si dragoste curatã din tot sufletul si din toatã inima, atunci sã ne apropiem; dacã nu, sã ne retinem un timp, si dupã ce ne-am ostenit si nevoit cu ajutorul lui Dumnezeu, pe care trebuie sã-l cerem totdeauna, sã fim si noi sfinti, sã fim ca Sfintii Apostoli si crestinii primelor veacuri, atunci sã ne apropiem des. Întrucât nu suntem imitatori ai virtutilor lor, sã fim atenti, ca nu cumva apropiindu-ne cu nevrednicie, în loc de folos sã ne producem pagubã, fiindcã Sfânta Împãrtãsanie e foc care-i arde pe cei nevrednici. Faptul cã în canoanele Sfintilor Apostoli nu se pomeneste de post, e de asemenea adevãrat. Dar la început, când Sfintii Apostoli sãvârseau Sfânta Tainã, erau putini la numãr. Iar Taina dumnezeiestii Euharistii o sãvârseau în case si dupã mâncare. Când însã numãrul crestinilor a crescut si s-au zidit biserici, atunci Sfânta Tainã se sãvârsea în sfintele biserici si se sãvârsea dimineata, iar cei care voiau sã se apropie de Sfânta Tainã se înfrânau de cu searã. Iar Sfintii Apostoli continuu au postit. Mâncarea lor era atât de modestã si mâncau atât de putin, cât sã trãiascã. Iar mãrturisirea se fãcea public, în bisericã. Când însã la început au fost crestini care se rusinau si ezitau sã se mãrturiseascã în public, atunci Sfintii Pãrinti au stabilit ca mãrturisirea sã nu se mai facã public, ci în particular, înaintea arhiereului sau preotului ca pãrinte duhovnic. Si fiindcã multi crestini, când voiau sã se apropie de Sfânta Tainã dimineata, mâncau de cu searã pe sãturate, fãrã deosebire, atunci s-a stabilit cã cei ce vor sã se apropie de Sfânta Tainã trebuie sã posteascã. Aceasta n-o mentioneazã sfintele canoane, dar o mentioneazã Sfânta Traditie. Nu s-a apreciat numãrul zilelor de post, s-a lãsat aceasta la latitudinea duhovnicilor, care celor sãnãtosi le prescriau mai mult post, iar celor slãbiti mai putin. Cei care sunt sãnãtosi si pot sã posteascã nu numai o zi, douã sau trei, ci întreaga sãptãmânã, bine fac.

Aceasta le-a scris Patriarhul celor dintâi.

Pentru ceilalti scrie urmãtoarele: Monahii care cerceteazã Scripturile si se ocupã cu studiul trebuie sã cunoascã sfintele canoane si Sfintele Traditii. Nici Biserica, nici sfintele canoane, nici Traditia nu mentioneazã cã crestinii trebuie sã se împãrtãseascã la fiecare 40 de zile si cã nu se cuvine sã se împãrtãseascã cineva la mai putin de 40 de zile. Sfânta Bisericã si toti Pãrintii stabilesc canoane mari pentru ucigasi, desfrânate, adulteri, hoti, calomniatori si ceilalti pãcãtosi, cãrora canoanele le interziceau uneori sã se împãrtãseascã; celorlalti crestini nu le-a precizat zile, luni sau perioade. S-a precizat însã ca toti sã se cerceteze pe sine si dacã sunt vrednici sã se apropie. S-a precizat, de asemenea, cã trebuie sã fie sfinti, fiindcã Cele Sfinte se dau Sfintilor si sã se apropie cu fricã de Dumnezeu, cu credintã si cu dragoste. Bine faceti dacã cereti sfatul meu practic, dar mai bine veti face dacã vã veti smeri si veti asculta si pãzi cele ce vã voi sfãtui.

Întâi vã sfãtuiesc sã încetati discutiile care provoacã certuri si dispute. Fiecare din voi sã fie atent sã-si vadã propriile pãcate si nu pe ale fratelui sãu.
Al doilea, ori de câte ori vi se întâmplã vreo iritare sau ceartã între voi, înainte de a apune soarele sã vã conciliati si împãcati.
Al treilea, sã aveti smerenie si ascultare desãvârsitã de Întâistãtãtorul vostru, ca si duhovnicul vostru, cãruia sã-i mãrturisiti sincer toate pãcatele voastre si sã solutionati deosebirile dintre voi nu voi singuri, cu pizmã, mândrie si iutime, ci cu dragoste si iubire de frati, cerând în toate sfatul si pãrerea egumenului si duhovnicului vostru, si ceea ce vã va spune, sã primiti ca de la Dumnezeu si sã vã linistiti.

În ce priveste Sfânta Împãrtãsanie stabilim urmãtoarele:
1. Câti au dragoste din tot sufletul si din toatã inima fatã de Dumnezeu si câti îl iubesc pe aproapele lor ca pe ei însisi, au smerenie, ascultare, tãierea voii, blândete, nemâniere, înfrânare, rãbdare, tãcere, acestia pot sã se împãrtãseascã o datã pe sãptãmânã si de douã ori când se întâmplã o sãrbãtoare în mijlocul acestei sãptãmâni.
2. Când nu au virtutile de mai sus si se mâhnesc din cauza aceasta si se silesc sã le dobândeascã si se roagã si doresc sincer si cer Sfânta Împãrtãsanie, ca pe un medicament ajutãtor, si evitã pe cât le stã în putintã orice pãcat, li se permite si lor sã se împãrtãseascã o datã pe sãptãmânã.
3. Câti au asa-zise pãcate care se iartã, adicã putinã mândrie, se înfurie pentru moment când le spune cineva ceva, spun vreo minciunã, glumesc, râd, bârfesc, mãnâncã mai mult decât e de trebuintã, fac ascultare, dar fãrã tragere de inimã, si au si alte mici pãcate de moarte, pe care se silesc sã le taie si sã le tempereze, dar nu cu ostenealã si râvnã cum se cuvine, dar totusi le cunosc, se cãiesc si le mãrturisesc, acestora li se permite sã se împãrtãseascã la 15 zile.
4. Acei care sunt mândri, nesupusi, mâniosi, certãreti, mincinosi, dacã se mãrturisesc si aratã o pocãintã si schimbare adevãratã si iau hotãrâre cã vor înceta sã pãcãtuiascã, sã se împãrtãseascã la douã luni.
5. Dacã dupã un an înceteazã sau se înfrâneazã, împutinând pãcatele, sã se împãrtãseascã la 40 de zile, si când se îndreaptã complet, sã se împãrtãseascã ca si cei de mai sus, la 15 zile si o datã pe sãptãmânã.


O astfel de dispozitie cãtre monahii de la noi a dat-o Cuviosul Arsenie, care s-a nevoit acum 100 de ani aici, un sfânt duhovnic care a primit har de la Dumnezeu sã sãvârseascã minuni în timpul vietii lui si dupã moarte. Un astfel de discernãmânt al acestor vrednici de pomenire Pãrinti trebuie sã-l urmeze si Pãrintii duhovnici actuali, ca sã-i canoniseascã pe cei care se mãrturisesc la ei. În acord cu îndrumãrile de mai sus sã ne apropiem toti credinciosii, laici si clerici, de Taina dumnezeiestii si Sfintei Împãrtãsanii, pregãtindu-ne si curãtindu-ne prin pocãintã, post, rugãciune, cu fricã de Dumnezeu si cu credintã si cu dragoste, ca împãrtãsindu-ne cu vrednice sã ne unim cu Mântuitorul Hristos si sã ne învrednicim a deveni împreunã-mostenitori ai Împãrãtiei Lui ceresti.

Epistola Cuviosului Paisie către Orthodoxos Typos-despre ecumenismul eretic

"Văzând marea furtună care a fost stârnită în Biserica noastră din pricina diferitelor mişcări filo-unioniste şi a legăturilor Patriar­hului [Atenagora] cu Papa, am fost cuprins şi eu de durere ca cel ce sunt şi eu fiu al ei şi am considerat că este bine ca, în afară de rugăciunile pe care le fac, să trimit şi eu o bucăţică de aţă – ca un monah sărac ce mă aflu – pentru a fi de folos, fie şi pentru a face o mică cusătură la veşmântul rupt în bucăţele al Maicii noastre. Cred că veţi face dragoste şi o veţi folosi, publicându-o în ziarul religios al Sfinţiei Voastre. Vă mulţumesc.

Mai întâi, aş vrea să cer iertare de la toţi pentru că îndrăznesc să scriu ceva, deşi nu sunt nici sfânt, nici teolog. Cred că vor înţe­lege toţi că cele scrise de mine nu sunt altceva decât o durere pro­fundă a mea pentru, din păcate, poziţia şi iubirea lumească a Pa­triarhului nostru Atenagora. Precum se vede, el a iubit o altă fe­meie, una modernă, care se numeşte Biserica papistaşă, deoarece Bise­rica noastră Ortodoxă nu-i face nici un fel de impresie, fiindcă este foarte cuviincioasă.

Această dragoste, care s-a făcut auzită din Cetate [Constantinopol], a găsit ecou în rândul multora dintre fiii lui spi­rituali, care şi ei o trăiesc în cetăţi (oraşe). De altfel, acesta este duhul vre­mii noastre: familia să-şi piardă menirea ei sfântă din pricina unor astfel de iubiri, ce au drept scop dezbinarea, iar nu unirea…

Mânat cam de o astfel de dragoste lumească, şi Patriarhul nostru ajunge până la Roma. În vreme ce s-ar cuveni ca mai întâi să arate dragoste faţă de noi, copiii lui, şi faţă de Mama noastră Bi­serica, el, din păcate, şi-a trimis dragostea foarte departe. Rezul­tatul a fost că a odihnit pe fiii săi cei lumeşti, care iubesc lumea şi au această dragoste lumească, dar ne-a scandalizat profund pe noi, pe fiii Ortodoxiei, mari şi mici, care au frică de Dumnezeu.

Cu durere în suflet mărturisesc că, dintre toţi filo-unioniştii pe care i-am cunoscut, nu am văzut pe nici unul să aibă nu miez, dar nici măcar coajă duhovnicească. Cu toate acestea, ştiu să vorbească despre dragoste şi unire, deşi ei înşişi nu sunt uniţi cu Dumnezeu, fiindcă nu L-au iubit.

Aş vrea să-i rog cu căldură pe toţi fraţii noştri filo-unionişti: deoarece tema unirii Bisericilor este un lucru duhovnicesc, şi pen­tru asta avem trebuinţă de dragoste duhovnicească, să o lăsăm în seama celor care L-au iubit mult pe Dumnezeu şi sunt teologi pre­cum Părinţii Bisericii, iar nu funcţionari, în seama celor care s-au dăruit şi se dăruiesc în întregime pe ei înşişi slujirii Bisericii (în locul lumânării mari), pe care i-a aprins focul dragostei lui Dumnezeu şi nu bricheta paraclisierului.

Să nu uităm că nu există doar legi fizice, ci şi duhovniceşti. Prin urmare, viitoarea urgie a lui Dumnezeu nu poate fi înfruntată de o asociaţie de păcătoşi – căci atunci îndoită pedeapsă vom primi – ci de pocăinţă şi de împlinirea poruncilor lui Dumnezeu.

De asemenea, să nu uităm că Biserica Ortodoxă nu are nici o lipsă. Singurul ei neajuns este lipsa ierarhilor şi păstorilor serioşi cu principii patristice. Cei aleşi sunt puţini, dar aceasta nu trebuie să ne neliniştească, căci Biserica este a lui Hristos şi El o conduce. Nu este biserică care se zideşte din piatră, nisip şi var de către cre­dincioşi şi se distruge de focul barbarilor, ci este Însuşi Hristos. Şi „cine va cădea pe piatra aceasta se va sfărâma, iar pe cine va cădea îl va strivi” (Matei 21, 44). Atunci când va trebui, Domnul va ridica sfinţi, precum Marcu Eugenicul şi Grigorie Palama, ca să adune pe toţi fraţii noştri care au fost scandalizaţi, să mărturisească Credinţa Ortodoxă, să întărească Tradiţia şi astfel să pricinuiască bucurie mare Maicii noastre.

În vremurile noastre vedem că mulţi fii credincioşi ai Bisericii noastre, monahi şi mireni, din păcate, s-au desprins de Ea, din pricina filo-unioniştilor. Cred că nu este deloc bine să ne despărţim de Biserică de fiecare dată când Patriarhul greşeşte, ci fiecare are datoria şi obligaţia de a protesta şi de a lupta după puterile sale în sânul Bisericii. A întrerupe pomenirea Patriarhului, a te desprinde şi a crea propria Biserică, şi a continua să vorbeşti de rău pe patri­arh cred că este un lucru iraţional.

Dacă pentru o abatere sau alta a patriarhilor ne despărţim şi facem propriile noastre biserici – să ne ferească Dumnezeu! – îi vom întrece chiar şi pe protestanţi. Uşor se desparte cineva, însă greu se întoarce. Din nefericire, avem multe „biserici” în vremea noastră. Ele au fost create fie de grupuri mari, fie chiar şi de către o persoană. Deoarece s-a întâmplat ca în chilia lor să existe biserică (mă refer la cele ce se petrec în Sfântul Munte), unii au crezut că pot să facă şi propria lor Biserică independentă. Dacă filo-unioniştii dau prima lovitură Bisericii, aceştia menţionaţi mai sus dau a doua lovitură.

Să ne rugăm ca Dumnezeu să ne lumineze pe toţi, şi pe Patri­arhul nostru PF Atenegora, pentru ca mai întâi să se facă unirea acestor „biserici”, să se restabilească liniştea în rândul tuturor or­todocşilor scandalizaţi, pacea şi dragostea duhovnicească între Bi­sericile Ortodoxe Răsăritene, şi după aceea să se ia în atenţie şi unirea cu celelalte confesiuni, dacă şi întrucât doresc cu sinceritate să îmbrăţişeze învăţătura ortodoxă.

Aş vrea să mai spun că există şi o a treia grupare în Biserica noastră. Sunt acei fraţi care rămân fii credincioşi ai Ei, dar care nu au o înţelegere duhovnicească între ei. Sunt preocupaţi cu a face critică unul altuia, iar nu pentru binele luptei în general. Se urmăresc unul pe altul (mai mult decât pe propriul sine) spre a vedea ce va spune sau ce va scrie celălalt, ca pe urmă să-l lovească fără milă. În timp ce, dacă el însuşi ar fi spus sau ar fi scris acelaşi lucru, l-ar fi susţinut cu multe mărturii din Sfânta Scriptură sau de la Sfinţii Pă­rinţi. Răul care se face este mare, deoarece, pe de o parte îl nedrep­tăţeşte pe aproapele său, iar pe de alta îl şi doboară înaintea ochi­lor celorlalţi credincioşi. De multe ori împrăştie şi necredinţa în su­fletele celor slabi, fiindcă îi sminteşte. Din nefericire, mulţi dintre noi avem pretenţii nesăbuite de la ceilalţi. Vrem ca toţi să aibă acelaşi caracter duhovnicesc ca şi noi. Când cineva nu se potriveşte cu caracterul nostru, adică fie este puţin mai indulgent, fie puţin mai tăios, îndată tragem concluzia că nu este om duhovnicesc. Toţi sunt de trebuinţă Bisericii. Toţi Părinţii, atât cei cu un caracter blând, cât şi cei severi, i-au oferit slujirile lor. Aşa cum pentru tru­pul omului sunt absolut necesare şi cele dulci şi cele acre, chiar şi păpădia cea amară (fiecare are propriile sale substanţe hrănitoare şi vitamine), tot astfel este şi pentru Trupul Bisericii. Toţi sunt ab­solut necesari. Unul completează caracterul celuilalt şi toţi suntem datori să suportăm nu numai caracterul celuilalt, ci şi slăbiciunile pe care le are ca om.

Din nou cer iertare la toţi că am îndrăznit să scriu. Eu sunt un monah simplu şi lucrarea mea este să încerc, pe cât este cu putinţă, să mă dezbrac de omul cele vechi şi să ajut pe ceilalţi şi Biserica prin rugăciune. Dar fiindcă au ajuns până la sihăstria mea veşti triste despre Sfânta noastră Ortodoxie, m-a durut mult şi am con­siderat că este bine să scriu cele pe care le-am simţit.

Să ne rugăm cu toţii ca Dumnezeu să pogoare harul Său şi fie­care să ajute în felul său spre slava Bisericii noastre.

Cu mult respect faţă de toţi,

Monahul Paisie, Epistola Cuviosului Paisie către Orthodoxos Typos,
Sfântul Munte, 23 ianuarie 1969
| Chilia BunaVestire, Schitul Lacu

Parintele Cleopa - despre nestiutele judecati ale lui Dumnezeu

Un calugar  din Egipt, mergand la Alexandria sa-si vanda lucrul mainilor sale -ca lucra la cosnite -, a vazut o inmormantare. Murise ighemonul acelei cetati, un mare pagan, care omorase mii de crestini, ca era pe timpul marilor persecutii. Era o zi frumoasa si mergea tot orasul dupa el, il ducea la groapa.

Cand a ajuns acasa, un pustnic mare, care vietuia in pustie de 60 de ani si traia numai cu radacini si cu ce gasea prin pustie, a fost gasit mancat de o hiena. Atunci s-a gandit calugarul: ”Ighemonul, care a omorat mii de crestini, cu cata cinste mergea la groapa, iar asta care a slujit lui Dumnezeu 60 de ani si a trait numai in post si rugaciune, a fost mancat de hiena! Ce fel de judecati are Dumnezeu? Mi se pare ca Dumnezeu fiind prea bun, ingaduie si lucruri nedrepte. Am sa ma rog lui Dumnezeu sa-mi arate cum sunt judecatile lui, ca si unii oameni judeca impotriva proniei, a purtarii de grija a lui Dumnezeu. Cutare este rau, este pacatos, si-i merge bine. Altul este bun, dar copiii ii sunt rai, femeia ii  este bolnava, iar el scapa de un necaz si da peste altul. Unul este rau si traieste mult, iar altul este bun si moare devreme. Uite, un crestin este bun, se roaga lui Dumnezeu, posteste, si numai de scarbe da, iar altu-i rau, injura, bea si pe acela nu-l pedepseste Dumnezeu”.

Si asa calugarul a observat multe lucruri de acestea, cum zice la proorocul Ieremia” “Doamne, ce este, caci calea celor rai sporeste si calea celor drepti totdeauna este in necaz”? Si din ziua aceea a inceput sa se roage “Doamne, arata-mi judecatile Tale, ca sa nu judec!” Si a inceput a se ruga calugarul acela lui Dumnezeu sa-i arate judecatile Lui; cum de unul, saracul, care-i sfant si drept, este bolnav, sufera, da de necazuri, de scarbe, iar altul pacatos isi face de cap, este sanatos si bogat, are trecere, ajunge mare in dregatorii, in cinste, si in toate ii merge bine. Si s-a rugat calugarul mult timp lui Dumnezeu sa-i arate cum sunt aceste nedreptati, ca cei buni de multe ori dau de greu si celor rai le merge bine. “Sa-mi arate Dumnezeu judecatile Lui, ca si eu de multe ori m-am tulburat de lucrul acesta, ca am vazut multe nedreptati, pe care mi se pare mie ca Dumnezeu le-a ingaduit”. Iar Preabunul Dumnezeu, fiindca omul nu stie judecatile Lui, i-a aratat intr-un chip ca acesta judecatile Sale , desi putea sa-l piarda pentru aceasta iscodire, ca voia sa stie tainele lui Dumnezeu, pe care nu le stiu nici ingerii. Dar pentru ca-l iubea, caci avea viata sfanta, a vrut sa-l intelepteasca, caci judecatile lui Dumnezeu nimeni nu le poate sti.

Odata a plecat pustnicul singur la Alexandria sa-si vanda cosnitele,  era cale de trei zile. Dar cum a pornit de la pestera lui, intr-o poiana frumoasa, i-a iesit in cale un alt calugar, tanar, foarte frumos.

- Blagosloveste, parinte!

- Domnul, fiule sa te blagosloveasca!

- Unde mergi, parinte?

- Ma duc pana la targ, sa-mi vand lucrul mainilor.

Ei vindeau cosnitele si cumparau paine, faceau pesmeti, si se hraneau cu verdeturile care le mai gaseau prin pustie.

- Parinte, eu tot la Alexandria merg.

- Slava lui Dumnezeu ca am tovaras de drum!

Dupa ce i-a luat sarcina batranului, calugarul cel tanar i-a spus:

- Parinte, uite ce este. Stii ce trebuie sa faca, calugarii cand merg la drum! Sa se roage tot timpul si sa vorbeasca cu Dumnezeu. Asta este datoria calugarului si a crestinului, cand merge la drum, sa se roage.

Asa parinte, pana la Alexandria ne cautam de rugaciune!

Sa nu vorbim un cuvant! I-a zis cel tanar. Mergand noi pe drumul asta trei zile, ai sa vezi la mine niste lucruri infricosate. Sa nu vorbesti, san u ma judeci si  a nu-ti calci juramantul!

Da, fiule! Cu ajutorul Bunului Dumnezeu, nu voi mai vorbi!

Si au pornit amandoi. Calugarul tanar ducea cosnitele si mergeau tacand. Pe la amiaza, cand soarele ardea foarte tare, au dat de un sat si au iesit inaintea lor doi oameni tineri:

- Parintilor, de acum nu mai puteti calatori, pentru ca soarele arde foarte tare. Haideti la noi! Acei doi tineri i-au primit cu mare cinste, caci n Orient, in timpul zilei nu poti calatori, decat dimineata si seara. Si acolo asa-i traditia, cum te-a primit in casa, sa te spele pe picioare. Mantuitorul a spus lui Simon fariseul:”Am intrat in casa ta, apa pe picioarele Mele n-ai turnat!

Pentru ca acolo nisipul este foarte fierbinte si cand ai ajuns in casa omului si-ti da oleaca de apa rece pe picioare, iti face un mare bine. Acei tineri, cand au aflat ca sunt din pustia Schetica, unde erau numai calugari sfinti-Sfantul Antonie cel Mare, Sfantul Macarie cel Mare, Sfantul Sisoe cel Mare, Sfantul Onufrie cel Mare, si alti mari sihastri care-i avem in calendar-, i-au primit cu mai mare cinste, cu dragoste, le-au spalat picioarele, i-au odihnit si i-au pus la masa. Tinerii aceia aveau in casa un vas de argint, foarte scump, ce ramasese din neam in neam. In acel vas le-au pus mancare pustniceasca, din evlavie, dandu-le cuvenita cinste. Calugarii au mancat, au multumit, si sa-u dus sa se odihneasca, ca erau obositi. Spre seara, cand sa plece la drum, calugarul cel tanar a furat vasul de argint. Calugarul cel batran a vazut si se gandea:”Ia uite! Ne-au primit oamenii cu atata cinste

Ne-au spalat picioarele, ne-au dat mancare, si calugarul asta a furat blidul de argint”. Mergand ei mai incolo, au trecut peste o punte. Calugarul cel tanar a facut cruce pe acel vas si l-a aruncat in apa. Batranul a vazut si se gandea:”Ce nedreptate! De ce o fi luat blidul si l-a aruncat in apa? De ce nu l-a lasat acolo?” Dar a tacut ca avea legamant ca pana la Alexandria sa  nu vorbeasca. Seara au ajuns la alti doi tineri. Si aceia le-au iesit inainte, i-au primit cu dragoste, le-au spalat picioarele, cum este obiceiul, si le-au dat odihna. Aceia aveau un copilas de cateva luni. Dimineata, cand sa plece, calugarul cel tanar s-a dus la leaganul copilului, fara sa observe parintii lui, si l-a ucis. Batranul a vazut si zicea in mintea lui:” Cu ce criminal am pornit eu la drum! Acolo a furat blidul de argint, aici a omorat copilul!” A doua zi pe la amiaza, trecand printr-un sat, le-a iesit in cale un gospodar:

- Parintilor, este  caldura mare. Haideti la noi sa va odihniti cateva ore si mai catre seara veti pleca iarasi! Omul acela avea un caine legat, care pazea toata gospodaria. Mai catre seara, cand a inceput a se racori, au plecat. Calugarul cel tanar s-a intors si fara sa observe stapanul, a facut o cruce peste caine si cainele a sarit in sus si a murit. Batranul vedea, dar tacea; “Ce treaba-i asta? Acolo a furat blidul, dincolo a gatuit copilul, aici a omorat cainele!” Mergand ei a doua zi, in drum au trecut pe langa o carciuma. Acolo nu mai vorbeau de Dumnezeu, vorbea alcoolul in capul lor: chiuiau, cantau, fluierau, injurau; si cand i-au vazut pe calugari au inceput a striga:”Uite popa, mai!”- omul cand este beat, nu mai vorbeste el, vorbeste diavolul! Calugarul cel batran n-a zis nimic, isi cauta de drum. Dar cel tanar se intoarce spre carciuma si face trei metanii. Dup ace s-a inchinat la carciuma a plecat mai departe. In marginea padurii era un sat si o biserica pustie. Nu avea nici cruce, usile luate, geamuri sparte; biserica pustie, parasita de vreo 40 de ani. Calugarul cel tanar a luat cateva pietricele, le-a insemnat cu Sfanta Cruce si a inceput a arunca in biserica. Dar calugarul cel batran zicea in mintea lui:”Ia uite, mai! Daca ar fi de la Dumnezeu , n-ar fi facut acestea. Dar este de la diavolul, ca la carciuma s-a inchinat, iar in biserica arunca cu pietre”. Dar nu avea voie sa vorbeasca. Mai era o zi pana la Alexandria . A treia zi de dimineata ajung la o casa acoperita cu paie si cu stuf. Pe prispa casei erau cinci copilasi care plangeau. Calugarul cel batran le-a dat ceva si i-a intrebat:

- De ce plangeti?

- Ieri au ingropat-o pe mama!

- Da, tata aveti?

- Tata a murit anul trecut.

 Ei n-aveau saracii, nici tata, nici mama. Si vorbind ei, calugarul cel tanar a dat foc casei. Copiii au fugit care incotro. Dar batranul n-a zis nimic, ca abia seara ajungeau la Alexandria . Cand au ajuns, acolo era o vila mare si  proprietarul nu era acasa. Calugarul cel tanar s-a suit pe varful casei. A sfaramat acoperisul, usile, geamurile, tot ce era in casa a stricat. Cel batran s-a minunat cum intr-un ceas a sfaramat toata casa, si s-a speriat cand a vazut si gandea:”Acesta este om? Doamne, cat am sa mai rabd eu pe ucigasul acesta? Acolo s-a inchinat la carciuma, dincolo a bulgarit biserica! Aici a stricat casa! Asta  numai rele face!” Dar acum, fiindca ajunsese la Alexandria , putea vorbi. Cand s-a dat jos acela, dupa ce a sfaramat toata casa omului, l-a luat deoparte si l-a intrebat:

- Ia asculta, frate! De acum nu mai pot tacea. A fost juramant intre noi sa  nu vorbim pana aici. Sa-mi spui tu mie ce esti1 Drac esti, om esti, ori inger esti?!

- Dar de ce, parinte? Am facut ceva rau?

- Mai, dar de trei zile, de cand mergem impreuna, ai facut numai lucruri rele!

- Dar ce-am facut, rau, parinte?

- Pai bine, mai, oamenii aceia de acolo, cand ne-am coborat din munte, nu ne-au primit? Nu ne-au ospatat? Si ce au avut ei mai scump, un blid de argint, nu l-ai furat de acolo si l-ai aruncat in apa?

- Si ce zici, parinte?

- Rau ai facut! Mare sminteala, ca oamenii aceia ne judeca, ca am furat!

- Parinte, trei lucruri mari si bune am facut acolo! Blidul acela de argint era litierul de la biserica din acel sat. Il furase strabunicul acelora, dar ei nu stiau. Era scris pe dansul cu slova bisericeasca veche: “ Acesta este litierul bisericii Sfantul Nicolae, donat de familia cutare, si cine il va instraina de la biserica sa stea in iad

pana il va intoarce inapoi”.

Asa scria pe blid. Si din cauza blidului aceluia, noua suflete care l-au folosit se munceau in iad. Si acum aveau sa mearga si acestia in iad, fiindca il foloseau. Si mie mi-a fost mila de dansii si am furat blidul; dar mie nu mi-a trebuit, ca l-am aruncat in apa.

A doua zi a venit paraclisierul bisericii sa se scalde in apa aceea, si a aflat vasul. Acela de la biserica, cunoascand slova bisericii, l-a duca la preot. Si cand a pus blidul in Sfantul Altar,  cei noua au iesit din iad, pentru ca este scris acolo: “ Sa stea in iad pana il vor intoarce inapoi”.

- Deci eu, parinte, trei lucruri bune am facut acolo: i-am scos si pe acei noua din iad, i-am pazit si pe acestia vii sa nu intre, si am dat si blidul bisericii inapoi, ca sa-l aiba, ca era de mare nevoie. Si tu zici ca rau am facut, dar eu bine am facut!

Atunci s-a minunat batranul. “ Ia uite, frate, cum a fost. Si eu socoteam ca e hot, ca a furat blidul!”

- Dar cand ai ucis copilul, tot bine ai facut?

-  Buna treaba am facut si acolo.

- Cum, ai omorat copilul si zici ca buna treaba ai facut?

- Stai si nu judeca dupa mintea ta! Ai vazut copilasul? Acela a fost zamislit in ziua de Pasti. Si avea pus canon de la Dumnezeu , pentru ca nu s-au infranat parintii in ziua invierii Domnului, copilul avea sa ajunga la 20 de ani comandant de talhari si avea sa omoare pe parintii lui. Acesta era canonul pentru neinfranarea lor; si multa lume avea sa omoare si mari tulburari avea sa faca in lume, pentru ca a fost zamislit intr-o zi asa de mare.
Eu aici am facut trei mari lucruri bune: am trimis sufletul copilasului la cer curat, am scapat pe parintii lui de ucidere de mana propriului lor fiu, si ei, gasind copilul mort, vor plange foarte mult si, prin plansul acela, li se iarta si pacatul care l-au facut inspre ziua de Pasti. Si tu zici ca rau am facut, dar eu bine am facut!
- Dar acolo, de ce ai omorat cainele omului?
- Si acolo am facut treaba buna! Cainele acela pazea toata gospodaria, dar a doua zi avea sa turbe. Si cand trebuia sa vina stapana sa-i dea de mancare, avea s-o muste si mare scarba avea sa fie la casa omului aceluia!
Fiindca ne-a primit pe noi, mi-a fost mila de ei si am omorat cainele mai inainte, sa n-o muste pe stapana. Si tu zici ca rau am facut, dar eu bine am facut!
- Dar la carciuma, de ce ai facut cruce si te-ai inchinat?
- Si acolo am facut treaba buna! In carciuma aceea venisera cei mai mari gospodari din sat. Epitropul bisericii, primarul si un mare gospodar. Ei s-au sfatuit sa puna mana de la mana si sa faca biserica din sat care era parasita. Atunci cand am trecut noi, ei au zis: “Doamne ajuta sa facem biserica!”.
Macar ca erau in carciuma, eu am vazut ca oamenii au vrut sa faca treaba buna, am facut si eu trei metanii si am zis: “Doamne, ajuta-le sa faca biserica!”. Si tu zici ca rau am facut, dar eu bine am facut. Eu nu m-am inchinat la carciuma, m-am inchinat lui Dumnezeu, sa le ajute celor ce au pus hotarare sa refaca biserica parasita.
S-a minunat batranul, zicand: “Nici aici nu am avut dreptate!”
- Dar acolo, cand am ajuns in marginea satului, de ce ai aruncat cu pietre in biserica?
- Aceea era biserica cea pustie! Si biserica fiind pustie, dracii jucau pe Sfanta Masa, pe geamuri, pe biserica si radeau de pustiirea locasului lui Dumnezeu, si mi-a fost ciuda. Si ai vazut ca am facut cruce pe acele pietricele si am inceput a zvarli in biserica, iar diavolii au fugit de acolo! Eu n-am bulgarit biserica, ci pe diavolii care erau acolo!
- Dar acolo de ce ai dat foc la casa copiilor? Ai vazut copilasii si nu ti-a fost mila de ei?
- Ba mi-a fost mai mila ca tie! Si am facut foarte bine. Ai vazut ca acei copilasi nu aveau nici mama, nici tata, si au ramas cu cocioaba aceia de casa. Dar nu stiau ei ca in prispa casei este o comoara ascunsa de un strabunic de-al lor. Un vas cu bani de aur curat. Si eu am dat foc casei, ca ei traiau in saracie si nu stiau ca au comoara in prispa casei.
Dupa cateva zile, copiii vor cauta pe-acolo sa vada ce-a mai ramas, si vor da de aceasta comoara si o sa cheme pe un mos de-al lor, care-i epitropul bisericii. Acela, fiind un om cu frica lui Dumnezeu, va lua in grija sa copiii aceia si cu banii gasiti le va face o casa mare cu tot ce le trebuie, o sa-i poarte prin scoli si o sa ajunga oameni mari si credinciosi.
Si tu zici ca rau am facut, parinte, ca am dat foc casei, dar eu am facut bine, ca daca nu dadeam foc casei, nu gaseau ei comoara!
- Dar aici, de ce-ai stricat casa?
- Parinte, casa asta frumoasa a fost facuta cu bani de furat. Si era poruncit de la Dumnezeu asa: “Fiindca s-a facut cu osteneala straina si cu bani de furat, aici barbat cu femeie niciodata nu va trai ! Femeia trebuia sa moara la primul nascut. Numai barbatul vaduv avea sa traiasca toata viata in casa aceasta.”
Si am stricat casa, ca ei sunt dusi la o nunta, si cand vor veni si vor vedea ca totul este sfaramat, vor face inapoi o casa mai mica, cu osteneala lor proprie si nu va mai muri nevasta la primul copil.. Si tu zici ca rau am facut, dar eu am facut bine, dupa voia lui Dumnezeu.
Atunci a intrebat calugarul :
- Sa-mi spui tu mie, mai frate, cate minuni mari ai facut, ce esti tu?
- Dar sa-mi spui si sfintia ta, ce te-ai rugat lui Dumnezeu!
- Eu ma rog de cativa ani, sa-mi arate Dumnezeu judecatile Lui, ca mi s-a parut ca multe lucruri nedrepte ingaduie Dumnezeu in lumea asta.

- Da? Dar n-ai auzit pe Isaia Proorocul ? Pe cat este mai inalt cerul decat pamantul, pe cat este mai departe rasaritul de apus, pe atat sunt mai departe judecatile Mele de judecatile voastre si gandurile Mele de gandurile voastre, fiii oamenilor.N-ai auzit pe Solomon ce spune ? Pe cele mai grele decat tine, nu le ridica si pe cele mai adanci decat tine, nu le cerca, ca sa nu mori!N-ai auzit pe David Proorocul care zice ? Judecatile Domnului sunt adanc mult!

Cum ai indraznit tu un om, sa stii judecatile lui Dumnezeu, pe care nici arhanghelii, nici heruvimii nu le stiu? Dar Dumnezeu n-a vrut sa te piarda, ca putea sa te piarda pentru iscodirea asta, dar, stiind ostenelile tale, m-a trimis pe mine, parinte, sa-ti arat ca judecatile lui Dumnezeu nu sunt ca ale oamenilor.
Vezi cate ai judecat tu de mine? Cate am facut, ti s-au parut ca sunt rele; ca sunt ucigas, ca am furat vasul, ca am dat foc casei, si cate am facut. Dar ele au fost toate bune foarte si toate de mare folos s-au facut. Au fost bune dupa judecatile lui Dumnezeu, nu dupa judecatile oamenilor!Si tu ai judecat ceva, dar judecatile lui Dumnezeu n-au fost ca ale tale, ca ele au fost bune foarte! Tu ai zis ca rau am facut si eu numai bine am facut. Deci, de acum inainte sa nu mai judeci pe nimeni si orice vei vedea sa zici: Doamne, Tu toate le stii! Eu nu cunosc judecatile Tale!Deci, parinte sfinte, sa nu mai indrazneasca nimeni din oameni sa cerce judecatile lui Dumnezeu, ca nici ingerii nu pot sti judecatile Lui!
Dar, fiindca esti om, Dumnezeu te-a iertat, insa m-a trimis sa te inteleptesc sa nu mai indraznesti sa iscodesti judecatile Lui, ca judecatile lui Dumnezeu sunt adanc mult si nu le poate sti nimeni, nici ingerii din ceruri.”

Eminescu - DIMENSIUNEA RELIGIOASĂ

”În conferinţele religioase întotdeauna vorbesc despre Eminescu, mai ales că el a fost un exemplu de zbatere între credinţă şi necredinţă, la sfârşit revenind la credinţă.” (Zoe Dumitrescu Buşulenga, reputat eminescolog care a îmbrăcat haina monahală)

Cu nişte ani în urmă academiciana Zoe Dumitrescu Buşulenga, cercetător în istoria literaturii şi artei universale, a acordat un interviu cotidianului gălăţean „Viaţa liberă”, în care a vorbit mult despre Mihai Eminescu.

Având în vedere calitatea sa dublă: de eminescolog de prestigiu (“Eminescu – cultură şi creaţie”, “Eminescu şi romantismul german”, “Eminescu – viaţa, opera, cultura”) şi de monahie (maica Benedicta de la mănăstirea Văratic), opinia sa despre dimensiunea religioasă a jurnalistului şi poetului nepereche o considerăm demnă de a fi luată în seamă.

“Dacă a fost Eminescu un om religios, este o problemă complicată, pe care eu o studiez de ani de zile. Pentru că e plină de contradicţii viaţa şi gândirea lui în legătură cu dumnezeirea.

A avut o educaţie religioasă extrem de îngrijită, ca toţi copiii de pe vremea aceea: două surori ale mamei lui erau măicuţe la schitul Agafton, iar el a învăţat buchiile pe genunchii bunicului de la Ipoteşti care l-a introdus în cărţile sfinte, în – să zicem şi noi ca Mateevici – “limba vechilor cazanii”, căci limba lui are un izvor necontenit în limba vechilor scriituri româneşti.

Dar… s-a întâlnit cu moartea: i-a murit iubita de 12-13 ani, pe care a avut-o la Ipoteşti. A scris atunci un mic fragment, reluat apoi în 1871, în “Mortua est”, o poezie violent atee (“De e sens într-asta, e-ntors şi ateu, / Pe palida-ţi frunte nu-i scris Dumnezeu“). De atunci a intrat în sufletul lui îndoiala. Întâlnirea cu moartea este o traumă, un şoc care te marchează.

Prin 1876 scrie “Melancolie”, în care spune: “Credinţa zugrăveşte icoanele-n biserici”. Şi în sufletul lui s-a şters credinţa, şi el stă ”ca un mort viu, din care timpul roade ca un car”… Recunoaşte pierderea credinţei şi o regretă.

Pe el setea de absolut în căutarea adevărurilor ultime l-a dus la această necredinţă, şi el însuşi şi-a dat seama.

În “Avatarurile sărmanului Dionis”, el se luptă cu timpul, cu spaţiul (e kantiană această istorie), învingându-le cu cartea magică despre Zoroastru. Era călugăr în timpul lui Alexandru cel Mare şi, citind această carte, pleacă cu iubita lui în Lună şi acolo face tot felul de schimbări, fiindcă universul nu-i mai place: nu sunt destui sori, destule luni. Cei doi erau atât de puri, încât visează amândoi acelaşi vis, cum că îngerii treceau şi ei ascultau armonia cântărilor îngereşti. Fascinat de concordanţa dintre gândurile lui şi spusele îngerilor, îi vine în minte un gând, care este o blasfemie: “Nu cumva eu sunt Dum…” N-a apucat să spună “Dumnezeu”, că a şi căzut trăsnit din cer. Deci a avut exact soarta lui Lucifer. A dorit, ca şi Lucifer, să ştie ce ştia Dumnezeu şi şi-a primit pedeapsa. Prin ploaie de fulgere şi trăsnete, el reintră în avatarurile din sec. XIX, în Dionis, metafizicianul.

Ei, nu este interesantă această căutare nebunească a absolutului şi a iubirii? Eminescologul italian Rosa del Conte a făcut cea mai desăvârşită disecare, după părerea mea, a operei eminesciene în “Eminescu sau despre absolut”.

În 1883 scrie “Luceafărul” - mostră de acceptare a unui univers în al cărui centru se află Dumnezeu. El se ipostaziază într-un înger ridicat în slavă, pentru că nu mai are căderi ca la început, nu mai are complexul luciferic, s-a vindecat.

Spre sfârşitul vieţii scrie “Rugăciune” şi “Răsai asupra mea, lumină lină”: “Ca-n visul meu celest de-odinioară / O, Maică sfântă, pururea Fecioară, / În noaptea visurilor mele vină” – o poezie superbă, în care îi cere Maicii Domnului să-l ajute să redobândească cele trei virtuţi creştine, pe care el le cunoştea foarte bine: “Credinţa mea tu n-o lăsa să moară / Deşi al meu e un noian de vină” – e aşa de frumos!…

În acelaşi timp, scrie un poem existenţial disperat: “Bolnav în al meu suflet” – foarte interesant, în care vorbeşte despre cele două fiinţe din el.

Fiindcă “Înger şi demon” nu este, cum învăţam noi la şcoală, o simplă antiteză! În el erau “înger” şi “demon”, ca-n Goethe.

La aceştia, foarte mari, ciocnirile între cele două ipostaze constitutive ale fiinţei sunt teribile – şi credinţa, şi necredinţa - şi finalul în care coexistă, avant la letre, cu tentă de autenticitate tragică, cu rugăciunea aceea care cere mântuire Maicii Domnului.

Eu sunt convinsă că Maica Domnului a mijlocit pentru mântuirea lui.”

Şi mai figurează pe mineiul unei cărţi de la Mănăstirea Neamţ o însemnare în care un preot spune că l-a spovedit şi l-a împărtăşit pe Eminescu, pe care Creangă l-a adus când era bolnav. A stat un timp la bolniţa mănăstirii. Atunci, el i-a spus preotului: “Părinte, aş vrea să mor şi după moarte să fiu îngropat la marginea mării, lângă o mănăstire de maici, ca să aud în fiecare apus de soare <<Lumină lină>>”…

Ei, trageţi şi dvs. concluziile.

Mie mi se pare că ne aflăm în faţa unei probleme enorme, cu mare adâncime, care poate nici n-ar trebui răscolită, fiindcă a-i răscoli sufletul acela tragic…

***

Din cartea lui Ion Slavici (care i-a fost un apropiat prieten încă din timpul studiilor la Viena), aflăm că Eminescu avea însuşirile unui BUN CREŞTIN, deşi nu se referă explicit la latura religioasă:

“Era lipsit de ceea ce în viaţa de toate zilele se numeşte egoism, nu trăia prin sine şi pentru sine, ci prin lumea în care îşi petrecea viaţa, şi pentru ea.

Trebuinţele, suferinţele şi durerile, întocmai ca şi mulţumirile lui individuale, erau pentru dânsul lucruri nebăgate în seamă.

Ceea ce-l atingea pe dânsul erau trebuinţele, suferinţele, durerile şi întotdeauna rarele bucurii ale altora. De aceea, zicea el, «multe dureri şi puţine plăceri» – nu pentru el, ci pentru lumea oglindită în sufletul lui.

“Flămând, zdrenţuit, lipsit de adăpost şi răbdând la ger, el era acelaşi om senin şi veşnic voios pe care-l ating numai mizeriile mai mici ale altora”.

“<<Ceea ce li se poate ierta altora, nu pot să-mi permit eu>>, zicea adesea”.

“Nu era în stare să mintă, să treacă cu vederea reaua credinţă a altora, să tacă (...). În gândul lui, cea mai învederată dovadă de iubire şi de stimă era să-i spui omului, şi-n bine, şi-n rău, adevărul verde în faţă.

Era în stare să se umilească, să stăruie, să cerşească pentru vreun nevoiaş. Pentru sine însuşi însă, cu nici un preţ.

Vorba lui era vorbă şi angajamentul luat de dânsul era sfânt.”

(Ion Slavici – ”Omagiu lui Eminescu”)

La aflarea veştii că gălăţenii doresc să ridice un monument lui Eminescu, Ion Slavici a consemnat în aceeaşi carte cuvinte memorabile: “Dacă e adevărat că ne aducem cu pietate aminte de el şi că ţinem să-i ridicăm un monument, nu pentru el ridicăm monumentul acesta, ci pentru noi înşine şi pentru cei ce urmează după noi, să ne amintim în fiecare luptă pentru biruinţa binelui în care el a sângerat şi să urmăm cu puteri unite lupta aceasta spre care el a voit să ne îndrumeze”.

***

Eminescu a fost un APĂRĂTOR AL BISERICII Ortodoxe: scrisul lui stă mărturie peste veacuri, ca un adevărat testament scris parcă anume pentru cei care se încăpăţânează încă să-l considere ateu.

“Biserica răsăriteană e de optsprezece sute de ani păstrătoarea elementului latin de lângă Dunăre. Ea a stabilit şi a unificat limba noastră într-un mod atât de admirabil încât suntem singurul popor fără dialecte propriu-zise; ea ne-a ferit în mod egal de înghiţirea printre poloni, unguri, tătari şi turci, ea este încă astăzi singura armă de apărare şi singurul sprijin al milioanelor de români care trăiesc dincolo de hotarele noastre.

Cine-o combate pe ea şi ritualurile ei, poate fi cosmopolit, socialist, republican universal şi orice i-o veni în minte, dar numai român nu e.” (M. Eminescu - “Liber-cugetător, liberă-cugetare” - “Timpul”, 2 febr. 1879, în “Opere”, 1989, vol. X, pg. 187).

"Dispreţuind Biserica noastră naţională şi înjosind-o, atei şi francmasoni cum sunt toţi, ei ne-au lipsit de arma cea mai puternică în lupta naţională; dispreţuind limba prin împestriţări şi prin frazeologie străină, au lovit un al doilea element de unitate; dispreţuind datinile drepte şi vechi şi introducând la noi moravurile statelor în decadenţă, ei au modificat toată viaţa noastră publică şi privată în aşa grad încât românul ajunge a se simţi străin în ţara sa proprie.

Spiritul speculei, al vânătorii după avere fără muncă şi după plăceri materiale a omorât sufletele.(…)

Biserica lui Mateiu Basarab şi a lui Varlaam, maica spirituală a neamului românesc, care a născut unitatea limbii şi unitatea etnică a poporului, ea, care domneşte puternică dincolo de graniţele noastre şi e azilul de mântuire naţională în ţări unde românul nu are stat, ce va deveni ea în mâna tagmei patriotice?

Peste tot credinţele vechi mor, un materialism brutal le ia locul, cultura secolului, mână-n mână cu sărăcia claselor lucrătoare, ameninţă toată clădirea măreaţă a civilizaţiei creştine." (M. Eminescu - “Timpul”, 14 aug. 1882, în “Opere”, Vol. 13. pg. 168-169)

Nu privirea „sceptic rece” a poetului şi ziaristului scrutează secolele, ci o inimă îndurerată că omenirea nu-L urmează pe Hristos:

„În loc de a urma prescripţiunile unei morale aproape tot atât de veche ca şi omenirea, în loc de a urma pe Dumnezeu, omenirea necorigibilă nu-L urmează deloc; ci, întemeiată pe bunătatea Lui, s-aşterne la pământ în nevoi mari şi cerşeşte scăpare. Cum suntem vrednici a lua facerile tale de bine? Că Tu eşti dirept, noi nedrepţi; Tu iubeşti, noi vrăjmăşuim; Tu eşti îndurat, noi neînduraţi; Tu făcător de bine, noi răpitori! (…) Lesne este mâniei Tale celei atotputernice ca într-o clipeală să ne piarză pe noi şi, cât este despre gândul şi viaţa noastră, cu dreptul este nouă să ne dăm pierzării, prea direpte Judecătorule!” (M. Eminescu – ”Opere”, vol. X, pg. 78)

S-a spus despre Eminescu că a fost ultranaţionalist, xenofob, reacţionar, extremist, antisemit; unii au pretins chiar că ar fi fost sifilitic, alcoolic, afemeiat. El se aştepta la această formă de “recunoştinţă” a posterităţii, o anticipase în ”Scrisoarea I”:

“…vor căta vieţii tale
Să-i găsească pete multe, răutăţi şi mici scandale:
Astea toate te apropie de dânşii...
Nu lumina
Ce în lume-ai revărsat-o, ci păcatele şi vina,
Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sunt
Într-un mod fatal legate de o mână de pământ;
Toate micile mizerii unui suflet chinuit
Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit.”

POEZII CREŞTINE - MIHAI EMINESCU

RUGĂCIUNE

Crăiasă alegându-te
Îngenunchem rugându-te:
Înalţă-ne, ne mântuie
Din valul ce ne bântuie,
Fii scut de întărire
Şi zid de mântuire
Şi dreapta ta-ncercată
Asupră-ne coboară,
O, Maică Preacurată,
Şi pururea Fecioară,
Marie!

Noi, cei din mila Sfântului,
Umbră facem pământului.
Rugămu-ne-ndurător
Luceafărului mărilor:
Ascult-a noastre plângeri,
Regină peste îngeri,
Din neguri te arată,
Lumină dulce, clară,
O, Maică Preacurată,
Şi pururea Fecioară,
Marie!

RĂSAI ASUPRA MEA

Răsai asupra mea, lumină lină,
Ca-n visul meu ceresc d-odinioară;
O, Maică Sfântă, pururea Fecioară,
În noaptea gândurilor mele vină.

Speranţa mea tu n-o lăsa să moară
Deşi al meu e un noian de vină;
Privirea ta de milă caldă plină,
Îndurătoare-asupra mea coboară.

Străin de toţi, pierdut în suferinţa
Adâncă a nimicniciei mele,
Eu nu mai cred nimic şi n-am tărie.

Dă-mi tinereţea mea, redă-mi credinţa
Şi reapari din cerul tău de stele;
Ca să te-ador de-acum pe veci, Marie!

INVIEREA

Prin ziduri înnegrite, prin izul umezelii,
Al morţii rece spirit se strecura-n tăcere;
Un singur glas îngâna cuvintele de miere
Închise în tratajul străvechii evanghelii.

C-un muc în mâini moşneagul cu barba ca zăpada,
Din cărţi cu file unse norodul îl învaţă
Că moartea e în luptă cu vecinica viaţă,
Că de trei zile-nvinge, cumplit muncindu-şi prada.

O muzică adâncă şi plină de blândeţe
Pătrunde tânguioasă puternicile bolţi;
„Pieirea, Doamne Sfinte, căzu în orice colţ,
Înveninând pre însuşi izvorul de vieţe.

Nimica înainte-Ţi e omul ca un fulg,
Ş-acest nimic Îţi cere o rază mângâioasă,
În pâlcuri sunătoare de plânsete duioasă
A noastre rugi, Părinte, organelor se smulg".

Apoi din nou tăcere, cutremur şi sfială
Şi negrul întuneric se sperie de şoapte,
Douăsprezece pasuri răsună, miez de noapte,
Deodată-n negre ziduri lumina dă năvală.

Un clocot lung de glasuri vui de bucurie,
Colo-n altar se uită şi preoţi şi popor,
Cum din mormânt răsare Christos învingător
Iar inimile toate s-unesc în armonie:

Cântări şi laude-nălţăm,
Noi, Ţie Unuia,
Primindu-L cu psalme şi ramuri.
Plecaţi-vă, neamuri,
Cântând Aleluia!

Christos a înviat din morţi,
Cu cetele sfinte,
Cu moartea pre moarte călcând-o,
Lumina ducând-o
Celor din morminte!"