sâmbătă, 4 octombrie 2014

Sfantul Ignatie Briancianinov- despre felurile de inselare demonica-inselarea mintii si a inimii

Adăugaţi o legendă
Ucenicul: Insira-mi felurile amagirii dracesti care se nasc din indeletnicirea nepotrivita cu rugaciunea in chip necuvenit.
Staretul: Toate felurile de inselare demonica la care se supune cel ce se nevoieste in rugaciune apar ca urmare a faptului ca la temelia rugaciunii nu este pusa pocainta, ca pocainta nu s-a facut izvorul, sufletul, scopul rugaciunii. "Daca cineva", spune Preacuviosul Grigore Sinaitul, "in increderea in sine intemeiata pe parerea de sine," (In original se spune: "daca viseaza cineva sa ajunga prin parere la cele inalte". Am intre­buintat aici o expresie lamuritoare, ca sa arat mai lim­pede intelesul cuvantului parere), viseaza sa ajunga la stari inalte de rugaciune si a dobandit ravna nu ade­varata, ci sataniceasca: pe acela, diavolul il prinde re­pede in laturile sale, ca pe un slujitor al sau". Oricine se sileste sa intre la nunta Fiului lui Dumnezeu nu in vesminte curate si luminate, puse in randuiala prin pocainta, ci de-a dreptul in zdrentele sale, in starea omului vechi, de pacatosenie si amagire de sine este aruncat in intunericul dinafara: in inselarea draceasca. "Te sfatuiesc", spunea Mantuitorul celui chemat la preotia cea de taina, "sa cumperi de la Mine aur lamu­rit in foc, ca sa te imbogatesti, si vesminte albe, ca sa te imbraci si sa nu se dea pe fata rusinea goliciunii tale, si unge cu alifia lacrimilor "ochii tai" cei simtiti si ochii "mintii" ca sa vezi. Eu pe cati ii iubesc, ii mustru si ii pedepsesc: sarguieste, dar, si te pocaieste" (Apoc. 3, 18-l9).Pocainta si toate cele ce o alcatui­esc, cum ar fi: strapungerea sau indurerarea duhului, plansul inimii, lacrimile, osandirea de sine, pomenirea si simtirea din vreme a mortii, a judecatii lui Dum­nezeu si a muncilor celor vesnice,  simtirea ca Dumne­zeu este de fata, frica de Dumnezeu - toate acestea sunt daruri Dumnezeiesti, daruri fe mare pret, daruri care sunt inceputul si temelia oricarei sporiri chezasia darurilor mai inalte si vesnice. Fara a le fi primit pe acestea mai inainte, nu este cu putinta sa ni se incre­dinteze darurile cele din urma. “Oricat de inalte ar fi nevointele noastre", a spus Sfantul Ioan Scararul, "daca nu am dobandit inima indurerata, atunci ne­vointele noastre sunt si mincinoase si desarte" (Scara Cuvantul al 7-lea). Pocainta, duhul infrant, plansul, sunt semne care dau marturie despre nevointa cu buna cuviinta in rugaciune; lipsa lor este un semn al abaterii spre o directie gresita, semn al amagirii sau al sterpiciunii. Una sau cealalta, adica inselarea sau sterpiciunea (lipsa de roade), alcatuiesc o urmare cu neputinta de ocolit a indeletnicirii cu rugaciunea intr-un chip nepotrivit, iar indeletnicirea cu rugaciunea in chip nepotrivit este nedespartita de amagirea de sine.
Cel mai primejdios dintre felurile de rugaciune ne­potrivita este atunci cand cel care se roaga alcatuieste prin puterea inchipuirii sale nazariri sau himere, luan­du-le, la aratare din Sfanta Scriptura, iar de fapt - din propria lui stare, din caderea sa, din pacatosenia sa; prin aceste inchipuiri isi maguleste parerea de sine, slava desarta, cugetarea semeata, trufia, se amageste pe sine insusi. Se poate vedea lesne ca toate alcatuirile inchipuirii firii noastre cazute, schimonosite de cade­re, nu sunt adevarate - ele sunt nascocire si minciuna, atat de iubite, atat de in firea ingerului cazut. Visato­rul, odata cu primul pas facut pe calea rugaciunii, iese din taramul adevarului, paseste pe taramul minciunii, pe taramul satanei, se supune de bunavoie inrauririi satanei. Sfantul Simeon, Noul Teolog, zugraveste ast­fel rugaciunea visatorului si roadele ei: "El ridica spre cer mainile, ochii si mintea, isi inchipuie in mintea sa" - asemenea lui Klopstock si lui Milton - "sfaturile Dumnezeiesti, bunatatile cele ceresti, cinurile sfintilor ingeri, locasurile ingerilor; pe scurt, aduna in inchipu­irea sa toate cele auzite din Dumnezeiasca Scriptura, le cerceteaza in vremea rugaciunii, cauta la cer; prin toate acestea isi starneste sufletul sau catre Dumne­zeiasca dorire si dragoste; cateodata varsa lacrimi si plange. In acest chip, inima lui se trufeste incetul cu incetul, fara a pricepe el aceasta cu inima; i se pare ca cele savarsite de el sunt rodul harului Dumnezeiesc spre mangaierea lui, si roaga pe Dumnzeu ca sa-l invred­niceasca a petrece pururea in aceasta stare. Acesta este semnul inselarii. Un asemenea om de s-ar si linisti cu linistire desavarsita, nu poate sa scape de nebunie si sminteala. Iar daca totusi nu se intampla cu el aceasta, oricum nu va ajunge niciodata la cinul duhovnicesc al priceperii si virtutii sau despatimirii. Intr-acest chip, s-au inselat cei care au vazut lumina si stralucire cu ochii acestia trupesti, au mirosit buna-mireasma cu mirosul lor, au auzit glasuri cu urechile lor. Unii din ei s-au indracit, stramutandu-se, cu mintea vatamata, dintr-un loc intr-altul; altii au primit un demon in chip de inger luminos, s-au inselat si au trait neindreptati pana la sfarsit, fara a primi sfat de la nici unul dintre frati; altii, indemnati fiind de diavol, si-au pus capat zilelor; unii s-au aruncat in prapastie; altii s-au span­zurat. Si cine poate a socoti feluritele amagiri ale dia­volului, cu care amageste el, si care sunt cu neputinta de asternut in cuvinte ? Totusi, din cele spuse de noi, orice om cu capul pe umeri poate sa afle vatamarea care ia nastere din acest fel de rugaciune. Iar daca vre­unul din cei care il intrebuinteaza nu va patimi nici u­na din nenorocirile aratate mai sus, din pricina ca tra­ieste in obste - caci in aceste nenorociri cad mai mult pustnicii, care traiesc in singuratate - insa unul ca acesta isi va petrece intreaga viata fara sa izbandeasca nimic" (Despre primul chip al luarii aminte si ruga­ciunii, Filocalia vol.1 ).
Toti Sfintii Parinti care au descris nevointa rugaciu­nii mintii ne opresc nu numai a alcatui de la sine inchipuiri, ci si a ne pleca, prin voia si incuviintarea noastra, spre inchipuirile si nalucirile care ni se pot infatisa pe neasteptate, fara a atarna de voia noastra. Si aceasta se intampla in timpul nevointei la rugaci­une, mai cu seama in linistire. "Nu primi nicicum", spune Preacuviosul Grigorie Sinaitul, "daca vei vedea ceva cu ochii cei simtiti ori cu mintea, in afara sau in­launtrul tau, de-ar fi chipul lui Hristos, sau chip de inger, sau al vreunui sfant, sau daca ti se va arata lu­mina... Fii cu luare- aminte si paza ! Nu-ti ingadui a te increde in ceva, nu arata invoire cu gandul si cu glasul la nimic, nu te increde in graba vreunei aratari, de ar  fi ea adevarata si buna; fii rece catre  ea si instrainat pazind statornic mintea ta lipsita de inchipuiri, fara a alcatui in sine vreun chip si fara a fi intiparita de nici un chip. Cel ce a vazut oarece cu mintea sau cu simtu­rile, de-ar fi vedenia si de la Dumnezeu, si o primeste cu grabire, lesne cade in inselare - cel putin, isi des­copera inclinarea spre inselare, primind vedenia cu graba si usuratate. Noul incepator trebuie sa-si intoar­ca toata luarea-aminte spre singura lucrarea inimii si doar pe aceasta s-o recunoasca neamagitoare - iar altceva nimic sa nu primeasca pana ce nu va fi intrat in despatimire. Dumnezeu nu se manie pe cel ce se teme de inselare si vegheaza asupra sa cu cea mai mare luare- aminte, chiar daca acesta nu va primi ceva trimis de Dumnezeu, necercetind aceea cu toata osar­dia; dimpotriva, Dumnezeu il va lauda pe unul ca acesta pentru buna sa intelegere" (Despre primul chip al luarii-aminte si rugaciunii).
Sfantul Amfilohie, care era intrat in calugarie din tinerete, s-a invrednicit la varsta barbatiei si a batranetii sa duca viata sihastreas­ca in pustie. Inchizandu-se intr-o pestera, el se inde­letnicea cu linistirea, si a atins o mare sporire. Atunci cand s-au implinit patruzeci de ani de cand ducea via­ta pustniceasca, i s-a aratat noaptea un inger si i-a zis: "Amilohie ! mergi in oras si paste oile cele duhovni­cesti". Amfilohie petrecea luand-aminte la sine si n-a bagat deloc in seama porunca ingerului. In noaptea ur­matoare ingerul s-a aratat din nou, innoind porunca si adaugand ca el vine de la Dumnezeu. Si iarasi Amfi­lohie nu a aratat supunere ingerului, temandu-se ca nu cumva sa fie amagit si aducandu-si aminte de vorbele Apostolului, ca si satana ia chip de inger de lumina (2.Cor. 11,14). In ce-a de-a treia noapte, ingerul s-a aratat din nou si incredintandu-l pe Amfilohie asupra sa printr-o slavoslovie a Dumnezeirii pe care duhurile cele lepadate nu o pot suferi, l-a luat pe batran de mana, l-a scos din chilie si l-a dus intr-o biserica ce se gasea in apropiere. Usile bisericii s-au deschis sin­gure. Biserica s-a umplut de lumina cereasca; in ea se aflau multime de barbati sfinti in vesminte albe, cu fetele stralucind ca soarele. Acestia l-au hirotonit pe Amfilohie episcop al orasului Iconium (Vietile Sfinti­lor, 23 noiembrie). Purtandu-se intocmai pe dos, Prea­cuviosii Isaachie si Nichita ai Lavrei Pecersl:a, noi si necercati in viata pustniceasca, au suferit cumplita nenorocire, increzandu-se cu nechibzuinta in vedeni­ile ce li se aratasera. Celui dintai i s-a aratat o multime de demoni intru stralucire: unul dintre demoni a luat chipul lui Hristos, iar ceilalti chip de sfinti ingeri. Pe cel de-al doilea l-a amagit demonul mai intai prin buna- mireasma si glas, pasamite Dumnezeiesc, iar apoi a statut inaintea ochilor lui in chip de inger (Pate­ricul Lavrei Pecerska). Monahii incercati in viata ca­lugareasca, monahii cu adevarat sfinti se tem de inse­lare si nu au incredere in sine cu mult mai mult decat incepatorii, si mai cu seama decat aceia care sunt cuprinsi de infierbantare catre nevointa. Cu dragoste fierbinte, Preacuviosul Grigorie Sinaitul il preintampi­na asupra inselarii pe isihastul pentru care a fost scrisa cartea lui. "Voiesc sa ai intru cunostinta cele despre inselare; voiesc aceasta cu scopul de a te putea pazi pe tine insuti de inselare, ca prin cuvantul neluminat de smerenia cuviincioasa, nu cumva sa-ti pricinuiesti o mare vatamare, nu cumva sa-ti pierzi sufletul tau. Li­bera voie a omului inclina lesne spre partasia cu po­trivnicii nostri, si mai cu seama voia celor neincercati, fragezi in nevointa, ca a unora ce sunt inca stapaniti de demoni" (Patericul Lavrei Pecerska). Cat de adeva­rat este cuvantul ! Se pleaca, se lasa trasa libera noas­tra voie spre inselare: pentru ca orice inselare lingu­seste parerea noastra de sine, slava desarta, trufia noastra. "Demonii se afla in apropierea incepatorilor si a celor aflati in randuiala de sine (idioritmici), pe care ii inconjura, intinzandu-si laturile cugetelor si in­chipuirilor vatamatoare, pregatind prapastii spre ca­dere. Cetatea incepatorilor - intreaga fiinta a fiecaruia dintre ei - se afla inca sub stapanirea balaurilor...
Nu te lasa, din usuratate, in seama celor ce ti se infati­seaza, ci sa petreci intru buna intemeiere, pastrand cele bune cu multa chibzuinta, si lepadand cele vicle­ne... Sa-ti fie stiut ca lucrarile harului sunt lamurite,  demonul nu le poate invata: nu poate invata nici blan­detea, nici seninatatea, nici smerenia, nici ura fata de lume; el nu imblanzeste patimile si iubirea de desfa­tare, asa cum o face harul. Lucrarile acestuia sunt: in­gamfarea, cugetarea semeata, incredere in sine; intr-un cuvant, toate chipurile rautatii. Dupa lucrarea ei poti sa cunosti lumina care rasare in sufletul tau - daca este Dumnezeiasca sau de la satana" . Se cuvine a sti ca aceasta deosebire este la masura monahilor sporiti si nicidecum a incepatorilor. Desi 'Preacuviosul Sinait vorbeste cu un incepator - insa cu un incepator in ale linistirii, dar care dupa anii petrecuti in manastire si dupa varsta trupeasca era batran, dupa cum se poate vedea din carte. 
Ucenicul: Nu ti s-a intamplat vreodata sa vezi pe cineva venit in stare de inselare draceasca din pricina zburdarii inchipuirii in vremea rugaciunii ?
Staretul: Ba mi s-a intamplat. Un oarecare functio­nar care traia in Petersburg, se nevoia cu asprime la rugaciune, fapt pentru care a ajuns intr-o stare neobis­nuita. Despre nevointa lui si urmarile sale el i-a facut cunoscut protoiereului bisericii cu hramul Acopera­mantul Macii Domnului, care este in Kolomno. Proto­iereul, vizitand o oarecare manastire din eparhia Sankt-Petersburg, l-a rugat pe unul din monahii acelei manastiri sa stea de vorba cu functionarul. "Starea ciudata in care a ajuns functionarul din pricina nevo­intei", a spus cu mult bun-simt protoiereul, "ar putea fi lamurita mai lesne de niste traitori in manastire, ca unii ce sunt mai deprinsi cu amanuntele si intam­plarile neprevazute ale nevointei ascetice". Monahul s-a invoit. Dupa oarecare vreme, functionarul a venit in manastire. La convorbirea dintre el si monah am fost si eu de fata. Functionarul a inceput indata sa povesteasca despre vedeniile sale - ca vede mereu la rugaciune lumina venind din icoane, simte buna­mireasma, iar in gura o dulceata neobisnuita si asa mai departe. Monahul, ascultand aceasta istorisire, l-a intrebat pe functionar: "Nu v-a trecut prin gand sa va puneti capat zilelor ?". "Cum sa nu !" a raspuns func­tionarul: "m-am aruncat, deja, odata in Fontanka(afluent al raului Neva), dar m-au scos". S-a aratat ca functionarul intrebuinta acel fel de rugaciune, descris de Sfantul Simeon, care aprinde inchipuirea si sangele, omul capatand, intre timp, o putere nemaipomenita de postire aspra si priveghere. La starea de amagire de sine pe care omul si-o alege de buna-voie, diavolul si-a adaugat lucrarea sa, inrudita cu aceasta stare, iar amagirea de sine ome­neasca a trecut in vadita inselare diavoleasca. Functio­narul vedea lumina cu ochii cei trupesti: buna-mireasma si dulceata pe care le simtea atarnau de simturile trupesti. Dimpotriva, vedeniile sfintilor si starile lor cele mai presus de fire sunt pe de-a-ntregul duhovni­cesti (Sfantul Isaac Sirul, Cuvantul 55): nevoitorul devine in stare sa le primeasca abia dupa deschiderea ochilor sufletului sau de catre harul Dumnezeiesc, inviind deopotriva si celelalte simturi ale sufletului, care pana atunci petreceau in nelucrare (Preacuviosul Simeon, Noul Teolog, Cuvantul despre credinta); la vedenia daruita de har iau parte si simturile cele tru­pesti ale sfintilor, dar numai atunci cand trupul trece din starea patimasa, in cea despatimita. Monahul a in­ceput sa-l induplece pe functionar sa paraseasca felul de rugaciune intrebuintat de el, lamurindu-i cat de gresit este acest fel de rugaciune si cat de gresita este starea la care se ajunge prin el. Functionarul s-a im­potrivit sfatului cu incapatanare. "Cum sa ma lepad de un har vadit !" - a raspuns el impotriva.
Luand aminte la purtarea functionarului, am simtit fata de el o negraita mila, si deopotriva mi s-a parut oarecum caraghios. De pilda, i-a pus monahului urma­toarea intrebare: "Atunci cand din imbelsugarea dul­cetii mi se umple gura de scuipat, acesta incepe sa curga pe podea: e pacat, oare ?" Intocmai: cei care se afla in inselare draceasca starnesc mila, ca unii care nu se mai stapanesc pe sine si se afla, cu mintea si inima, in robia celui viclean, a duhului celui lepadat. Ei alcatuiesc, totodata, si o priveliste caraghioasa: spre batjocura sunt dati de catre duhul cel viclean care-i stapaneste, care i-a adus in starea de injosire, amagindu-i prin slava desarta si semeata cugetare. Cei inselati nu pricep nici robia in care se afla, nici ciu­datenia purtarii lor, oricat de batatoare la ochi ar fi aceasta robie, aceasta ciudatenie a purtarii. Iarna lui 1828 spre 1829 am petrecut-o in Pustia Ploscensk (Eparhia Orlov).
In vremea aceea, traia acolo un ba­tran aflat in inselare. Acesta si-a retezat mana, pre­supunand ca implineste prin aceasta porunca evanghe­lica si povestea oricui avea placerea sa-l asculte ca mana retezata s-a facut sfinte moaste, fiind pastrata si cinstita cu evlavie in manastirea moscovita Simonov; ca el, batranul, aflandu-se la cinci sute de verste de­partare de Simonov, simte cand arhimandritul de aco­lo saruta mana dimpreuna cu obstea. Staretul era apu­cat de tremurici, totodata incepea sa suiere foarte tare: el socotea aceasta·ca o roada a rugaciunii; privitorilor, insa, li se parea o schimonoseala vrednica doar de mila ori de ras. Copiii orfani care traiau pe langa ma­nastire, se amuzau pe seama batranului, maimutarin­du-l inaintea ochilor lui. Batranul se mania, se arunca ba asupra unuia, ba asupra altuia, ii tragea de par. Ni­meni dintre monahii vrednici de cinstire ai manastirii nu a putut sa-l incredinteze pe cel inselat ca se afla intr-o stare de amagire, in neorinduiala sufleteasca.
Dupa ce functionarul a plecat, l-am intrebat pe monah: "De unde v-a trecut prin gand sa-l intrebati pe functionar despre incercarea de a-si lua viata ?".Monahul a raspuns: "Asa cum in timpul plansului celui dupa Dumnezeu vin clipe de neobisnuita impa­care a constiintei, lucru care alcatuieste mangaierea celor ce plang, si in timpul desfatarii celei mincinoa­se, aduse de inselarea draceasca, vin clipe in care in­selarea isi leapada, cum ar veni, haina, si se lasa gus­tata asa cum este ea de fapt. Aceste clipe sunt cum­plite ! Amaraciunea lor si deznadejdea pricinuita de aceasta amaraciune sunt de nesuferit. In aceasta stare in care il aduce inselarea i-ar fi mai usor celui inselat s-o recunoasca pe aceasta si sa ia masuri spre a se vin­deca.
Vai ! Inceputul inselarii este trufia - iar roada ei, trufia cea peste masura. Cel inselat, socotindu-se vas al harului Dumnezeiesc, dispretuieste mantuitoarele preintampinari ale celor apropiati, precum a bagat de seama Sfantul Simeon. Intre timp, accesele de dezna­dejde devin din ce in ce mai puternice: in cele din ur­ma, deznadejdea aduce la iesirea din minti si incunu­neaza prin sinucidere. La inceputul veacului nostru se nevoia in pustia Sofroniev (Eparhia Kursk) schimon­ahul Teodosie, care-si atrasese cinstirea obstii si a mi­renilor prin viata sa aspra, inalta. O data, i s-a parut ca a fost rapit la rai. Dupa terminarea vedeniei, a mers la intai-statator, a povestit minunea in amanunt, si si-a facut cunoscuta parerea de rau pentru faptul ca s-a va­zut in rai numai pe sine, iar din obste pe nimeni altci­neva. Faptul nu a atras intai-statatorului luarea-aminte cuvenita: acesta, a strans obstea si cu duh infrant le-a povestit despre vedenia schimonahului si i-a indemnat a vietui mai cu ravna si intr-un chip mai placut lui Dumnezeu. Dupa trecerea a oarecare vreme, au inceput sa apara ciudatenii in purtarea schimonahului. Totul s-a sfarsit atunci cand l-au gasit spanzurat in chilia sa".
Am avut si eu parte de urmatorea intamplare vred­nica de luare-aminte. M-a cercetat, odata, un ieroschi­monah atonit, venit in Rusia pentru colecta. Ne-am asezat in chilia mea de oaspeti, si a inceput sa-mi zica: "Roaga-te pentru mine, parinte: dorm mult, mananc mult !". In vreme ce-mi spunea acestea, simteam dra­gostea care iesea din el, fapt pentru care i-am si ras­puns: "Nu mananci mult si nu bei mult: oare nu este in tine ceva deosebit ?" si l-am rugat sa intre in chilia dinlauntru. Mergand inaintea lui si deschizand usa chiliei dinlauntru, ma rugam in gandul meu lui Dum­nezeu ca sa daruiasca folos sufletului meu flamand din partea acelui ieroschimonah atonit, daca el va fi fiind cu adevarat rob al lui Dumnezeu. Intocmai: ba­gasem de seama la el ceva deosebit. In chilia dinlaun­tru ne-am asezat iarasi ca sa stam de vorba, si am inceput sa-l rog: "Fa milostenie, invata-ma sa ma rog. Tu traiesti in cel dintai loc monahicesc de pe pamant, printre mii de monahi: intr-un asemenea loc si in mijlocul unei adunari atat de numeroase de monahi numaidecat trebuie sa se gaseasca mari rugatori, care cunosc lucrarea cea de taina a rugaciunii si ii calau­zesc la ea si pe cei apropiati, dupa pilda lui Grigore Sinaitul si Grigore Palama, dupa pilda multor altor lu­minatori atoniti". Ieroschimonahul s-a invoit numai­decat sa-mi fie povatuitor - si o, groaza ! Cu cea mai mare infierbantare a inceput sa-mi arate metoda mai sus aratata de rugaciune extatica, intemeiata pe inchi­puire. Ma uit la el - era intr-o infierbantare grozava ! Avea infierbantate si sangele si inchipuirea ! Era in multumire de sine, in extaz, in amagire de sine, in inselare ! Lasandu-l sa se descarce, am inceput, putin cate putin, jucandu-mi in continuare rolul de povatuit, sa ii infatisez invatatura Sfintilor Parinti despre ruga­ciune, aratandu-i-o in Filocalie si cerandu-i sa mi-o la­mureasca. Atonitul a cazut intr-o nedumerire desavar­sita. Am vazut ca nu are cunostinta nicidecum despre invatatura Parintilor cu privire la rugaciune ! In conti­nuarea discutiei noastre, i-am zis: "Uite ce e, starete ! Vei locui in Petersburg - sa nu stai defel la catul de sus; sa-ti iei odaie numaidecat la cel de jos !". De ce asa ?" a intors cuvantul atonitul. "Pentru ca", am spus eu, "daca le trece prin cap ingerilor ca, rapindu-te pe neasteptate, sa te duca din Petersburg la Athos, si lu­andu-te de la catul de sus, te vor scapa, ai sa te stri­vesti de moarte; iar daca te vor lua de la cel de jos si te vor scapa, ai sa te-alegi doar cu lovituri usoare".Inchipuie-ti", mi-a raspuns atonitul, "de cate ori, "deja, stand la rugaciune, mi-a venit cu putere gandul ca ingerii ma vor rapi si ma vor lasa in Athos !" S-a vadit ca ieroschimonahul purta lanturi, nu dormea mai deloc, manca foarte putin si simtea in trup asemenea fierbinteala, ca iarna nu avea nevoie de imbracaminte groasa. Spre sfarsitul convorbirii noastre, mi-a venit in gand sa fac precum urmeaza: am inceput sa-l rog pe atonit ca el, postitor si nevoitor fiind, sa puna la incer­care asupra sa metoda Sfintilor Parinti, care cere ca mintea sa fie la vremea rugaciunii cu desavarsire libera de orice inchipuire, cufundandu-se toata in luarea­aminte fata de cuvintele rugaciunii, inchizandu-se si cuprinzand-o, potrivit spuselor Sfantului Ioan Scararul, in cuvintele rugaciunii. (Scara, Cuvantul 28, cap.l7).
In timpul acestei lucrari, inima se face, de obicei, impreuna-lucratoare mintii printr-un simtamant man­tuitor de intristare pentru pacate, precum a spus Prea­cuviosul Marcu Ascetul: "Mintea care se roaga fara imprastiere stramtoreaza inima: iar "inima infranta si smerita Dumnezeu nu o va urgisi" (Ps. 50, 19. Cuvan­tul despre cei ce socot a se indreptati din fapte, cap. 34, Filocalia, vol.1 )."Dupa ce faci pe tine incercarea", i-am spus atoni­tului, "adu-mi si mie la cunostinta despre roada ei; caci aceasta incercare este anevoioasa pentru mine insumi, datorita vietii imprastiate pe care o duc". Ato­nitul s-a invoit cu bucurie la imbierea mea. Dupa cate­va zile vine la mine si imi spune: "Ce mi-ai facut ?". "Dar ce s-a intamplat ?". "Pai cum am inceput sa ma rog cu luare- aminte, inchizand mintea in cuvintele rugaciunii, toate vedeniile mele s-au dus, si deja nu mai pot sa ma intorc la ele". Vorbind mai departe cu atonitul, nu am mai vazut la el acea incredere in sine si indrazneala care sareau in ochi la prima intalnire si care se fac, de obicei, vazute la oamenii aflati in ama­gire de sine, carora li se pare ca sunt sfinti, sau care se afla in inselare duhovniceasca. Atonitul si-a aratat chiar dorinta de a asculta sarmanele mele sfaturi. Atunci cand l-am povatuit sa nu se deosebeasca prin felul vazut de vietuire fata de ceilalti monahi, intrucat aceasta duce la cugetare semeata (Scara, Cuvantul 4, cap. 82, 83.Preacuviosul Varsanufie cel Mare, ras­punsul 275. Viata si invataturile Preacuviosului Apol­lo, Pateric), si-a scos lanturile de pe el si mi le-a dat. Dupa o luna a venit iarasi la mine si mi-a spus ca a incetat fierbinteala din trupul lui, ca are nevoie de imbracaminte calduroasa si doarme cu mult mai mult. Totodata, povestea ca in Muntele Athos sunt multi, unii bucurandu-se de faima sfinteniei, care intrebuin­teaza acea metoda de rugaciune pe care o intrebuinta el, deprinzandu-i cu ea si pe altii. Nu-i de mirare ! Sfantul Simeon Noul Teolog, care a trait cu opt sute de ani inaintea vremurilor noastre, spunea ca foarte putini se indeletnicesc cu rugaciunea intru luare­aminte (Despre cel de-al treilea chip al rugaciunii). Preacuviosul Grigore Sinaitul, traitor in veacul al patrusprecelea dupa nasterea lui Hristos, atunci cand a mers in Muntele Athos, a aflat ca numerosii calugari de acolo nu aveau nici o idee despre rugaciunea mintii; se indeletniceau doar cu nevointele trupesti, savarsind rugaciunile doar cu buzele si cu glasul (Viata Preacu­viosului Grigorie Sinaitul). Preacuviosul Nil Sorski, traitor la sfarsitul veacului al cincisprezecelea si ince­putul celui de al saisprezecelea, cercetand si el Mun­tele Athos, spune ca in vremea sa numarul celor care se rugau cu luare-aminte se imputinase peste masura (Inainte-cuvantare la Predania sau Tipicul Schitului).
Staretul arhimandrit Paisie Velicikovski s-a stramu­tat in Muntele Athos, din Moldova, in anul 1747. In scurta vreme, a cercetat toate manastirile si schiturile, a stat de vorba cu numerosi batrani pe care parerea obsteasca a Sfantului Munte ii tinea de monahi foarte incercati si sfinti. Atunci, insa, cand a inceput sa-i intrebe pe acesti monahi despre cartile Sfintilor Pa­rinti care au scris despre rugaciunea mintii, s-a aratat nu doar ca nu aveau habar ca vor fi fost pe lume asemenea carti, ci si ca nu stiau nici macar numele sfintilor Scriitori; Filocalia nu fusese, inca, tiparita in greceste (Din scrisoarea staretului Paisie catre staretul Teodosie. Scrierile lui Paisie, ed. Pustiei Optina). Ru­gaciunea cu luare-aminte cere lepadare de sine, si putini se hotarasc sa se lepede de sine. Cel inchis in sine prin luarea-aminte, care se afla in stare de uimire din pricina vederii pacatoseniei sale nu este in stare de vorbire multa si, indeobste, de scene de efect si acto­rie - unul ca acesta apare inaintea celor ce nu cunosc nevointa lui tainica oarecum ciudat, curios, "neispra­vit" in~ toate privintele. Usor este, oare, sa te deose­besti de parerea lumii ? Iar lumea, cum sa-l cunoasca pe nevoitorul adevaratei rugaciuni, cand nevointa aceasta este ea insasi cu totul necunoscuta lumii ? Altfel stau lucrurile cu cel aflat in amagire de sine ! Nu mananca, nu bea, nu doarme, iarna umbla doar in rasa, poarta lanturi, vede vedenii, pe toti ii invata si ii mustra cu o nerusinare plina de indrazneala, fara nici o dreptate, fara rost, cu infierbantare a sangelui, in­fierbantare trupeasca, patimasa, si indemnat de aceas­ta infierbantrare nenorocita si pierzatoare. Sfant si gata ! De multa vreme s-au facut bagate de seama gustul si inclinarea pe care le are societatea ome­neasca spre asemenea lucruri: "rabdati", scrie Apos­tolul Pavel catre Corinteni, "de va robeste cineva, de va mananca cineva, de va ia ce e al vostru, de va pri­veste cineva cu mandrie, de va loveste cineva peste obraz" (2 Cor. 11, 20). In continuare, Sfantul Apostol spune ca el, fiind in Corint, nu a putut sa se poarte cu indrazneala si obraznicie: purtarea lui a purtat pecetea smereniei, a "blandetii si ingaduintei lui Hristos" (2 Cor. 10,1). O mare parte dintre nevoitorii Bisericii Apusene, socotiti in sanul acesteia ca foarte mari sfinti - aceasta dupa caderea ei de la Biserica Rasari­teana si indepartarea Sfantului Duh de la ea - s-au rugat si au ajuns la vedenii, bineinteles mincinoase, prin metoda pe care am amintit-o. Acesti paruti sfinti se aflau in cea mai cumplita inselare draceasca. Inse­larea isi ridica, deja, in chip firesc capul pe temeiul hulirii impotriva lui Dumnezeu prin care este schimo­nosita la eretici credinta dogmatica. Purtarea nevoito­rilor latinilor, cuprinsi fiind de inselare, a fost intot­deauna "extatica" din pricina neobisnuitei lor infier­bantari trupesti si patimase. Intr-o asemenea stare se afla(Ignatiu de Loyola, intemeietorul Ordinului iezui­tilor. Inchipuirea lui era atat de aprinsa si de atatata, incat, precum el insusi spunea, avea nevoie doar sa o voiasca si sa intrebuinteze oarecare sfortare ca sa-i apara inainte, dupa bunul sau plac, iadul sau raiul. Aparitia raiului si iadului se savarsea nu doar prin lu­crarea inchipuirii omenesti; lucrarea inchipuirii ome­nesti, de una singura, este neindestulatoare pentru aceasta: faptul se savarsea prin lucrarea demonilor, care isi uneau prisositoarea lor lucrare cu lucrarea neindestulatoare omeneasca, adaugand lucrare la lu­crare, plinind o lucrare prin cealalta, pe temelia liberei vointe a omului care si-a ales si si-a insusit o indrep­tare mincinoasa. Se stie ca adevaratilor sfinti ai lui Dumnezeu vedeniile li se daruiesc numai si numai prin bunavointa si lucrarea lui Dumnezeu, iar nu dupa voia omului si nu prin propriile lui sfortari - se daruiesc pe neasteptate, foarte arareori, cand este neaparata nevoie, potrivit minunatei iconomii a lui Dumnezeu, iar nu la intamplare (Sfantul Isaac Sirul, Cuvantul al 36-lea). Nevointa aspra a celor aflati in inselare se insoteste, de obicei, de o adanca stricaciune sufleteasca. Dupa aceasta se poate masura vapaia care ii mistuie pe cei inselati. In sprijinul celor spuse stau povestirile din istorie si marturia Parintilor. "Cel ce vede duhul ama­girii - in vedeniile care-i sunt infatisate", a spus Preacuviosul Maxim Capsocalivitul, "foarte adesea este supus iutimii si maniei; buna-mireasma a smere­niei ori rugaciunii, ori lacrimii adevarate nu incape intr-ansul. Dimpotriva, unul ca acesta se lauda mereu cu virtutile sale, este plin de slava desarta si se deda intruna, fara frica, patimilor viclene (Convorbirea Prea­cuviosului Maxim Capsocalivitul cu Preacuviosul Gri­gore Sinaitul, Filoc. rom., vol. 7).
Ucenicul: Faptul ca aceasta metoda de rugaciune este gresita si legatura ei cu amagirea de sine si in­selarea imi sunt acum limpezi; fa-ma prevazator acum si cu privire la celelalte feluri de rugaciune nepotrivita si la starea amagitoare care este legata de ele.
Staretul: Precum duce la amagire de sine si inselare lucrarea gresita a mintii, tot asa duce la ele si lucrarea gresita a inimii. Sunt pline de trufie nechibzuita dorinta si nazuinta de a vedea vederi duhovnicesti cu o minte necuratita de patimi, neinnoita si nerezidita de catre dreapta Sfantului Duh: pline sunt de aceeasi trufie si nechibzuinta, dorinta si nazuinta inimii de a se indulci de simtiri sfinte, duhovnicesti, dumnezeiesti, atunci cand ea nu este inca in stare de asemenea indulciri. Precum mintea necurata care, dorind a vedea vedenii Dumnezeiesti si neavind putinta de a le vedea, alcatu­ieste pentru sine vedenii din sine insasi, amagindu-se si inselandu-se cu ele - tot asa si inima, silindu-se a gusta dulceata dumnezeiasca si alte simtiri dumnezeiesti, si neaflindu-le in sine, se linguseste cu ele pe sine, se amageste, se inseala, se pierde pe sine, intrand pe tara­mul minciunii, in partasie cu demonii, supunandu-se inrauririi lor, lasandu-se inrobita de stapanirea lor.
O singura simtire dintre toate simtirile inimii aflate in starea cazuta poate fi intrebuintata la nevazuta slu­jire a lui Dumnezeu: intristarea pentru pacate, pentru pacatosenie, pentru cadere, pentru pierzania sufletului - acesta se numeste plans, pocainta, strapungere a duhului. Pentru aceasta da marturie Sfanta Scriptura. "Daca ai fi voit jertfa, Ti-as fi dat; arderile de tot nu le vei binevoi" (Ps. 50, 18, 19): fiecare simtire a inimii in parte precum si toate impreuna nu Iti sunt binepla­cute, pangarite fiind de pacat si schimonosite prin cadere. "Jertfa lui Dumnezeu - duhul umilit; inima infranta si smerita Dumnezeu nu o va urgisi" (Ps. 50, 18,19). Aceasta jertfa indeparteaza in chip firesc adu­cerea celorlalte jertfe: simtamantul de pocainta face sa amuteasca toate celelalte simtaminte. Pentru ca jert­fele celorlalte simtaminte sa se faca bineplacute lui Dumnezeu, trebuie ca mai inainte sa se reverse buna­voirea lui Dumnezeu peste Sionul nostru, trebuie ca mai inainte sa se recladeasca zidurile Ierusalimului nostru daramat. Domnul este Drept si Atotsfant: nu­mai jertfele drepte, curate, pe care e in stare sa le adu­ca firea omeneasca abia dupa innoirea sa, sunt bine­placute Domnului Celui Drept si Atotsfant. Jertfele si arderile de tot pangarite El nu le va binevoi. Sa ne ingrijim a ne curati prin pocainta ! "Atunci vei binevoi jertfa dreptatii, prinosul si arderile de tot; atunci vor pune pe altarul Tau vitei" (Ps. 50, 21 ): simtirile renas­cute ale omului innoit prin Sfantul Duh.
Cea dintai porunca data de Mantuitorul lumii tutu­ror oamenilor, fara deosebire, este porunca despre pocainta: "a inceput Iisus a propavadui si a spune: pocaiti-va, ca s-a apropiat Imparatia cerurilor" (Matei 4, 17). Porunca aceasta cuprinde, inmanuncheaza in sine toate celelalte porunci. Acelor oameni care nu pricepeau insemnatatea si puterea pocaintei, Mantui­torul le-a zis nu o data: "Mergand, invatati-va ce in­seamna: Mila voiesc, iar nu jertfa" (Matei 9, 13). Aceasta inseamna ca Domnul, milostivindu-Se de oamenii cazuti si pieriti, le-a daruit tuturor pocainta, ca singur mijloc de mantuire, intrucat toti sunt cu­prinsi de cadere si de pieire. El nu cere, nici nu do­reste de la ei jertfe de care nu sunt in stare, ci voieste ca sa se milostiveasca de ei insisi, sa-si recunoasca nenorocirea, slobozindu-se din ghearele ei prin po­cainta. La cuvintele sus-pomenite, Domnul a adaugat aceste vorbe grozave: "Nu am venit", a zis El, "sa chem pe cei drepti, ci pe cei pacatosi la pocainta". Pe cine numeste drepti ? Pe acei pacatosi nefericiti si orbiti, care, amagiti fiind de catre parerea de sine, nu socot ca au trebuinta in chip firesc de pocainta, si, de aceea, f'ie ca se leapada de ea, fie ca nu-i duc grija. Ce nefericire ! Prin aceasta ei se leapada de Mantuitorul si pierd comoara mantuirii. "Vai sufletului", spune Preacuviosul Macarie cel Mare, "care nu-si simte ra­nile sale si i se pare, din pricina marii, nemasuratei vatamari pe care i-a adus-o raul, ca este pe de-a-ntre­gul strain de aceasta vatamare. Un asemenea suflet nu mai este deja cercetat si doftoricit de catre Doctorul Cel Bun, ca unul care de bunavoie si-a lasat ranile neingrijite si se socoate sanatos si neprihanit. "Nu au nevoie de doctor", zice El, "cei sanatosi, ci cei bol­navi" (Mat. 9, 12; Cuvantul al 6-lea despre dragoste, cap.l6). Cumplita cruzime fata de sine este lepadarea de pocainta ! Cumplita raceala, neiubire de sine este nepasarea fata de pocainta ! Cel care este crud cu sine nu poate sa nu fie crud si cu ceilalti. Cel ce s-a mi­lostivit de sine imbratisand pocainta se face, totodata, milostiv si fata de aproapele. De aici se vede intreaga insemnatate a greselii: a lua inimii simtamantul de po­cainta poruncit ei de catre Dumnezeu Insusi, care ii este, in chip firesc si logic, neaparat trebuincios, si a te stradui sa descoperi in inima, in pofida randuielii, in pofida asezamintelor Dumnezeiesti, acele simtiri care trebuie sa se iveasca in ea de la sine dupa cura­tirea prin pocainta, insa avand un cu totul alt caracter. (Sfantul Isaac Sirul, Cuvantul 55). Despre acest carac­ter duhovnicesc, omul trupesc nu poate sa-si faca nici o inchipuire, intrucat simtirile plasmuite se intemeiaza intotdeauna pe simtiri deja cunoscute inimii, iar sim­tirile duhovnicesti sunt pe de-a-ntregul straine inimii care nu cunoaste decat simtirile trupesti. Asemenea inima nici nu stie macar ca exista simtiri duhovnicesti.
Toata lumea stie ce nenorocire sufleteasca a cazut peste carturarii si fariseii iudei din pricina gresitei lor intocmiri sufletesti; ei s-au facut nu numai straini de Dumnezeu, ci si vrajmasi pe fata ai Lui, ucigasi de Dumnezeu. Intr-o asemenea nenorocire cad si cei ce se nevoiesc la rugaciune, dar leapada pocainta din ne­vointa lor, incercand sa atate in inima iubirea de Dum­nezeu, sa simta desfatare si extaz; acestia dau singuri apa la moara caderii lor, se fac straini de Dumnezeu, se fac partasi cu satana, se molipsesc de ura fata de Sfantul Duh. Acest fel de amagire este inspaimanta­toare; el este la fel de pierzator de suflet ca si primul, dar mai putin vadit; arareori duce la nebunie si sinu­cidere, dar strica, fara umbra de indoiala, si mintea si inima. Pe acesta, Parintii l-au numit, din pricina acelei stari a mintii careia ii da nastere, "parere". (Prea­cuviosul Grigore Sinaitul, cuv.l08, 128, Sfantul Ioan Carpatiul, cap. 49, Filocalia, vol.4). La acest fel de inselare se refera Sfantul Apostol Pavel, atunci cand spune: "Nimeni, dar, sa nu va insele printr-o prefacuta smerenie si printr-o fatarnica inchinare la ingeri, in­cercand sa patrunda in cele ce n-a vazut, si ingamfan­du-se zadarnic cu inchipuirea lui trupeasca". (Col. 2, 18). Cel tinut de aceasta inselare nutreste "parere" despre sine, alcatuieste despre sine "parerea" ca ar avea numeroase virtuti si merite, chiar si ca ar fi plin din belsug de darurile Sfantului Duh.
"Parerea" este alcatuita din socotinte mincinoase si simtiri minci­noase; potrivit cu aceasta insusire a ei, se afla pe de-a­ntregul in partea tatalui si intruchiparii minciunii ­diavolul. Cel ce se roaga silindu-se sa descopere in inima simtirile omului nou, neavind putinta de face aceasta, le inlocuieste cu simtiri nascocite de el, ne­sabuite, la care nu intarzie a adauga lucarea duhurilor cazute. Socotind adevarate si izvorate din har simtirile gresite, atat ale sale cat si ~cele rele de la demoni, el capata niste pareri pe potriva acelor simtiri care, ne­contenit insusindu-si-le inimii si intarindu-se in ea, ele hranesc si inmultesc parerile mincinoase; fireste ca dintr-o asemenea nevointa gresita iau nastere amagi­rea de sine si inselarea diavoleasca - "parerea". "Pare­rea nu ingaduie celor parute sa ia cu adevarat fiinta" ­- a spus Sfantul Simeon, Noul Teolog. Cel caruia i se pare ca este despatimit nu se va curata niciodata de patimi; cel caruia i se pare ca este plin de har nu va primi niciodata har; cel caruia i se pare ca este sfant nu va ajunge niciodata la sfintenie. Sa fie limpede: cel ce socoate ca are lucrari duhovnicesti, virtuti, merite, daruri harice, care se maguleste si se desfata cu "pare­rea", prin aceasta "parere" ingradeste lucrarilor du­hovnicesti, virtutilor crestine si harului Dumnezeiesc intrarea in el si deschide larg poarta pentru imbol­navirea de pacat si pentru demoni. Pentru cei molipsiti de "parere", deja nu se mai afla nici o putinta de sporire duhovniceasca: ei au nimicit aceasta putinta jertfind pe altarul minciunii insesi principiile pe care se intemeiaza lucrarea omului, lucrarea mantuirii sale, si anume felul in care el priveste adevarul. In cei ce bolesc de aceasta inselare apare o ingamfare neobis­nuita: parca ar fi beti de sine, de starea lor de amagire de sine, vazand in ea o stare harica. Ei sunt patrunsi, plini peste masura de cugetare semeata si trufie, pa­rand, totusi, smeriti in ochii multora care judeca dupa aratare si nu pot sa pretuiasca lucrurile dupa roadele lor, precum a poruncit Mantuitorul (Mat.7,16; 12, 33), si cu atat mai putin dupa simtul duhovnicesc de care amintea Apostolul (Evr. 5, 14). Proorocul Isaia a zu­gravit in culori vii felul in care lucrarea inselarii prin "parere" s-a petrecut in arhanghelul cazut, lucrare care l-a amagit si l-a pierdut pe acest arhanghel. "Tu", ii graieste satanei proorocul, "zis-ai in cugetul tau: ridica-ma-voi in cer si mai presus de stelele cerului voi aseza scaunul meu, sedea-voi in magura inalta peste muntii cei inalti, cei dinspre miazanoapte; sui­ma-voi deasupra norilor, fi-voi deopotriva cu Cel Prea Inalt. Si acum la iad te vei pogora si la temeliile pa­mantului". (Isaia 14, 13-l5).
Pe cel molipsit de "parere", Domnul il mustra in felul urmator: "Tu zici: sunt bogat si m-am imbogatit, si de nimic nu am nevoie ! Si nu stii ca tu esti ticalos si sarman si orb si gol". ( Apoc. 3,17).
Domnul il sfatuieste pe cel inselat sa se pocaiasca; il imbie sa cumpere, de la nimeni altcineva decat de la Domnul Insusi, cele ce sunt de neaparata trebuinta, din care se alcatuieste pocainta (Apoc. 3, 18). Aceste cumparaturi" sunt cu adevarat trebuincioase: fara de " ele nu este mantuire. Nu este mantuire fara de pocainta, iar pocainta primesc de la Dumnezeu doar aceia care pentru primirea ei, isi vor vinde toata averea lor, adica se vor lepada de tot ce si-au insusit prin "parere". 
Ucenicul: Nu ti s-a intamplat, oare, sa ai de-a face cu vreunii oameni molipsiti de acest soi de inselare ?
Staretul: Cei molipsiti de inselare prin "parere" pot fi intalniti foarte adesea. Oricine nu are duh infrant, cel care isi recunoaste vreun fel oarecare de vrednicie, si de merite, oricine nu tine neabatut invatatura Bisericii Ortodoxe, ci judeca in ce priveste oarecare dogma sau predanie dupa cum il taie pe el capul sau dupa invataturile celor de alta lege, se afla in aceasta inse­lare. Cat este de mare inselarea cuiva se poate vedea dupa marimea ratacirii si a staruintei sale in ratacire.
Neputincios este omul ! Tot timpul se furiseaza in ; noi "parerea" intr-unul din chipurile sale si, dand fiinta "eu-ului" nostru, alunga de la noi harul Dumne­zeiesc. Precum nu este om, asa cum bine a bagat de seama Sfantul Macarie cel Mare, care se fie liber de trufie, tot asa, nu este om care sa fie cu desavarsire liber de lucrarea asupra lui a acestei patimi subtiri, numite "parere". Ea a fost data in vileag de catre Sfantul Apostol Pavel si doftoricita prin grele incer­cari venite cu ingaduinta lui Dumnezeu. "Nu voim, fratilor", scrie Apostolul catre Corinteni, "ca voi sa nu stiti de necazul nostru care ni s-a facut in Asia, ca peste masura si peste puteri am fost ingreuiati, incat nu mai nadajduiam sa mai scapam cu viata. Ci noi, in noi insine, ne-am socotit ca osanditi la moarte, ca sa nu ne punem increderea in noi, ci in Dumnezeu, Cel Ce inviaza pe cei morti" (2 Cor. 8, 9). Din aceasta pri­cina, trebuie sa veghem cu luare-aminte la noi insine, ca sa nu socotim ca avem prin noi insine vreo fapta buna, vreo insusire vrednica de lauda sau inzestrare fireasca deosebita, si chiar stare harica; pe scurt, sa nu socotim ca avem prin noi insine ceva bun. "Ce ai tu", spune Apostolul, "pe care sa nu-l fi primit" ( 1 Cor. 4, 7) de la Dumnezeu ? De la Dumnezeu avem si viata, si cea de-a doua nastere, si toate insusirile firesti, toate darurile, atat sufletesti cat si trupesti. Noi suntem da­tornicii lui Dumnezeu ! Datoria noastra este cu nepu­tinta de platit ! Cugetand astfel cu privire la noi insine, in sufletul nostru ia nastere de la sine starea potrivnica "parerii", stare pe care Domnul a numit-o "saracie cu duhul", pe care a fericit-o. (Mat.S, 3). Mare nenoroci­re este a ne abate de la invatatura dogmatica si morala a Bisericii; de la invatatura Sfantului Duh, printr-o filozofare oarecare ! Aceasta este "inaltarea care se ridica impotriva intelegerii Dumnezeiesti". Trebuie sa rasturnam aceasta intelegere si sa o supunem "ascul­tarii lui Hristos" (2 Cor. 10, 4, 5). 
Ucenicul: Este vreo legatura intre primul fel de in­selare si cel de-al doilea ?
Staretul: Intre aceste doua feluri de inselare intot­deauna este o legatura. Primul fel de inselare este intotdeauna unit cu cel de-al doilea, cu "parerea". Ce­lui care alcatuieste chipuri amagitoare, prin mijlocirea puterii firesti de inchipuire si imbina aceste chipuri prin mijlocirea fanteziei, intr-o priveliste care-l vra­jeste, celui care isi supune intreaga fiinta inrauririi amagitoare si puternice a acestei privelisti, totdeauna i se "pare", din nefericire, ca aceasta priveliste ia nas­tere prin lucrarea harului Dumnezeiesc, ca simtirile inimii pe care le starneste ea sunt simtiri venite prin har. Cel de-al doilea fel de inselare, adevarata "pa­rere", lucreaza fara a alcatui privelisti amagitoare: el se multumeste cu alcatuirea unor simtiri si stari harice masluite, din care se naste o parere mincinoasa, stramba, despre orisice fel de nevointa duhovniceasca. Cel care se afla in inselarea prin "parere" capata o intelegere mincinoasa a tot ceea ce il inconjoara. El este inselat si inlauntrul sau, si din afara. Inchipuirea lucreaza cu multa putere in cei amagiti prin "parere", insa lucreaza numai si numai pe taramul imaginarului. Ea nu se indeletniceste defel (sau se indeletniceste foarte rar) cu zugravirea in inchipuire a raiului, a sa­lasuirilor si camarilor de sus, a luminii si bunei-mi­resme ceresti, a lui Hristos, a ingerilor si a sfintilor; ea alcatuieste intotdeauna parute stari duhovnicesti, stransa prietenie cu Iisus ("Urmarea lui Hristos" a lui Thoma de Kempis, cartea 2, cap.8), launtrica impre­una-vorbire cu El ("Urmarea", cartea 3, cap.1 ), des­coperiri tainice ("Urmarea", cartea 3, cap.l3), glasuri, desfatari; zideste pe temelia lor o intelegere minci­noasa despre sine si despre nevointa crestina, zideste indeobste, un fel mincinos de a gandi si o intocmire mincinoasa a inimii, duce la betia de sine, ba la infier­bantare si extaz. Aceste simtiri felurite apar prin lu­crarea subtire a slavei desarte si a patimii dulcetii: in urma acestei lucrari, sangele capata o miscare paca­toasa, amagitoare, ce se infatiseaza ca desfatare a harului, iar slava desarta si patima dulcetii sunt star­nite de cugetarea semeata, acest tovaras nedespartit al "parerii". O trufie grozava, asemenea trufiei demoni­lor, alcatuieste insusirea de capetenie a celor ce si-au insusit unul din aceste doua feluri de inselare. Pe cei amagiti de primul soi de inselare, trufia ii aduce intr-o stare de nebunie vadita; in cei amagiti de cel de-al doilea soi, aceasta, pricinuindu-le si lor o anume vata­mare a mintii, mai putin vadita, numita in Scriptura "stricare a mintii" (2 Tim. 3, 8) - ei bine, aceasta ia chipul smereniei, evlaviei, intelepciunii, dar poate fi cunoscuta dupa roadele sale amare. Cei molipsiti de "parerea`` despre virtutile lor, si mai cu seama despre sfintenia lor, sunt in stare si gata de orice uneltire, de orice fatarnicie, viclenie si amagire, de orice fapta rea. Ei sufla cu vrajba neimpacata impotriva slujitorilor adevarului, napustindu-se asupra lor cu ura incrance­nata, atunci cand acestia nu recunosc in cei inselati starea pe care "parerea" ii face sa creada ca o au si o arata in vazul lumi oarbe cu duhul.
Ucenicul: Sunt, oare, si stari duhovnicesti, care vin din harul Dumnezeiesc - de pilda, acea stare in care se gusta dulceata si bucuria duhovniceasca,. starea in care se des­copera tainele crestinatatii, starea in care se face simtita in inima salasuirea Sfantului Duh, starea in care nevoitorul lui Hristos se invredniceste de vederi duhovnicesti ?
Staretul: Fara indoiala ca sunt, dar numai in cresti­nii care au atins desavarsirea crestina, care mai inainte s-au curatit si pregatit prin pocainta. Lucrarea treptata a pocaintei se face aratata indeobste, prin toate felurile smereniei, si indeosebi prin rugaciunea adusa din saracia duhului, din plans; ea slabeste in om, treptat, lucrarea pacatului. Pentru aceasta este nevoie de nu putina vreme, si se da numai nevoitorilor adevarati, cu buna-hotarare, prin Dumnezeiasa Pronie, care vegheaza neadormit asupra noastra. Lupta cu patimile este nespus de folositoare: ea duce, mai presus de orice, la saracia cu duhul. Avand scopul de a ne folosi cu ade­varat, Judecatorul si Dumnezeul nostru "rabda inde­lung" pentru noi, si nu degraba "va rasplati potrivni­cului" ( Luca 18, 7) nostru - pacatul. Atunci cand patimile slabesc - aceasta se intampla cel mai adesea spre sfarsitul vietii [Viata lui Teofil, a lui Pimen cel Bolnav, a lui Ioan Mult-patimitorul (Patericul Lavrei Pecerska)) - atunci incep sa apara, putin cate putin, starile duhovnicesti, care se deosebesc cu nespusa osebire de starile alcatuite de catre "parere". Mai intai, intra in casa sufletului plansul cel din har, o cu­rateste si o albeste pentru primirea darurilor care ur­meaza plansului, potrivit asezamintelor legii duhov­nicesti. Omul trupesc nu poate nicicum, prin nici un mijloc, sa isi inchipuie starile duhovnicesti, si nici din plansul cel din har nu poate sa inteleaga nimic: cunoasterea acestor stari nu se deosebeste altfel decat prin cercare ( Sfantul Isaac Sirul, cuvantul 55). Daru­rile duhovnicesti sunt impartite cu Dumnezeiasca intelepciune, care vegheaza ca vasul cel cuvantator ce trebuie sa primeasca in sine darul sa poata primi in sine fara vatamare puterea darului. Vinul nou strica burdufurile vechi ( Mat.9,7). E vrednic de luare-amin­te faptul ca in vremea de acum, darurile duhovnicesti sunt impartite cu cea mai mare economie, potrivit slabanogirii de care este cuprinsa, indeobste crestina­tatea. Darurile acestea slujesc aproape numai spre a indestula trebuintele mantuirii. Dimpotriva, "parerea" isi cheltuieste darurile sale cu o risipa neistovita si cu cea mai mare grabire.
Semnul de obste al starilor duhovnicesti este adan­ca smerenie si smerita cugetare, unita cu gandul omu­lui ca este mai prejos decat toti, cu dragostea evanghe­lica fata de oricare semen, cu nazuinta de a fi in insin­gurare. Aici nu prea este loc pentru "parere", intrucat smerenia sta in lepadarea oricarei destoinicii proprii, in adevarata marturisire a Rascumparatorului, in a-si pune in El toata nadejdea si reazimul: iar "parerea" sta in socotinta ca insusirile bune daruite de Dumnezeu le are omul de la sine, si in nascocirea pentru sine a unor insusiri bune care nu sunt de fapt. Ea este unita cu nadajduirea in sine, cu marturisirea rece si numai la aratare a Rascumparatorului. Dumnezeu este proslavit de inselat doar cu scopul de a se proslavi pe sine, asa cum a facut Fariseul. Cei tinuti de "parere" sunt de­dati in cea mai mare parte, patimii dulcetii, chiar daca se falesc cu cele mai inalte stari duhovnicesti, nemai­pomenite in adevarata nevointa ortodoxa; unii dintre ei se infraneaza de la inrobirea grosolana fata de pati­ma dulcetii, dar asta numai pentru ca in ei precumpa­neste pacatul pacatelor - trufia.
Ucenicul: Din inselarea numita "parere" pot, oare, sa se traga oarecare urmari nefericite simtite si vazute ?
Staretul: Din acest fel de inselare au aparut urmari pierzatoare: ereziile, schismele, necredinta, hula. Ne­fericita urmare vazuta a acestora este lucrarea gresita si vatamatoare pentru sine si pentru aproapele - un rau care, oricat ar fi de limpede si de intins, este putin bagat de seama si putin inteles. Cu acei lucratori ai rugaciunii care sunt molipsiti de "parere" se intampla si nenorociri vadite inaintea tuturor: arareori, insa, pentru ca "parerea", aducand mintea in cea mai cum­plita ratacire, nu o aduce totusi, la nebunie, asa cum o face inchipuirea zdruncinata. Pe ostrovul Valaam, intr-o indepartata coliba pustniceasca, traia schimonahul Porfirie, pe care l-am vazut si eu. El se indeletnicea cu nevointa rugaciunii. Ce fel de nevointa era aceea, nu stiu prea bine. Despre faptul ca aceasta nevointa era gresita da marturie lectura indragita a schimonahului: el pretuia mult cartea scriitorului apusean Thoma de Kempis, despre "Urmarea lui Hristos", si se calauzea dupa ea. Aceasta carte este scrisa din "parere". Odata, toamna, Porfirie i-a cercetat pe batranii schitului, de care "pustia" lui nu se afla departe. Luandu-si ramas bun de la batrani, acestia l-au preintampinat, zicandu-i: "Nu cumva sa-ti vina in gand sa treci pe gheata: ghea­ta de-abia ce s-a facut, si e tare subtire". "Pustia" lui Porfirie era despartita de schit printr-un intrand adanc al lacului Ladoga, ce trebuia ocolit. Schimonahul a raspuns cu glas linistit si cu paruta umilinta: "Deja am devenit usor". A plecat. Nu dupa multa vreme s-a auzit un tipat deznadajduit. Batranii schitului s-au tul­burat, au alergat afara. Era intuneric: locul in care se intamplase nefericirea n-a fost gasit degraba; nu au gasit degraba nici mijloacele de a-l gasi pe innecat: cand trupul a fost scos afara, era deja neinsufletit.
Ucenicul: Spui ca lucrarea "Urmarea lui Hristos" a fost scrisa din amagire de sine; totusi, ea are o multi­me de admiratori chiar printre fiii Bisericii Ortodoxe !
Staretul: Tocmai ca acestia, fiind extaziati de valoa­rea ei, isi dau cu parerea despre aceasta valoare fara sa aiba nici o pricepere. In inainte-cuvantarea traduca­torului rus la cartea "Urmarea lui Hristos" - editia din anul 1834, tiparita la Moscova - se spune: "Un foarte luminat barbat - rus, ortodox - obisnuia sa spuna: "Daca mi s-ar cere parerea as indrazni sa asez scrierea lui Kempis indata dupa Sfanta Scriptura". Aceasta sentinta atat de hotarata da unui scriitor de alta lege deplina intaietate asupra tuturor Sfintilor Parinti ai Bisericii Ortodoxe, iar cel ce se rosteste, pune parerea sa mai presus de asezamintele intregii Biserici, care, la Sfintele Sinoade, a recunoscut scrierile Sfintilor Parinti ca fiind de Dumnezeu insuflate, randuind citirea lor nu numai spre zidirea sufleteasca a tuturor fiilor sai, ci si ca indreptar pentru dezlegarea prob­lemelor bisericesti. In scrierile Parintilor se afla pas­trata o mare comoara duhovniceasca, crestina si bise­riceasca: predania dogmatica si morala a Sfintei Bise­rici. Este vadit ca "Urmarea lui Hristos" este cea care l-a adus pe sus-pomenitul barbat intr-o asemenea stare care sa-l faca a se rosti intr-un fel atat de indraznet, atat de gresit, atat de trist*.
-----------
* "Urmarea" atunci cand a aparut pentru prima oara, a fost osandita chiar de Biserica sa latina, fiind pusa sub urmarirea Inchizitiei. Urmarirea a incetat, mai apoi, si s-a prefacut in protectie, atunci cand s-a vazut ca aceasta carte este o buna unealta de propaganda in randul oamenilor care si-au pierdut adevarata intelegere a crestinismului si au pastrat fata de el doar o legatura de suprafata. Sub numele de propa­ganda papista, se intelege aici acea parere despre Papa, pe care Papa vrea sa o insufle despre sine omenirii, adica parerea despre puterea su­prema, autocratica, nemarginita pe care Papa ar fi avand-o asupra lu­mii. Propaganda, avand acest tel, prea putin ia seama la calitatea inva­taturii pe care o propune; ei ii convine orice contribuie la implinirea te­lului sau - chiar si credinta in Hristos fara parasirea credintei in idoli.
-----------
Aceasta este amagirea de  sine ! Aceasta este inselare ! Ea a luat fiinta din pareri mincinoase; parerile mincinoase au luat nastere din simtirile gresite impartasite de cartea cu pricina. In aceasta carte traieste si din aceasta carte rasufla ungerea duhului celui viclean, care ii linguseste pe cititorii ei, imbatandu-i cu otrava minciunii, otrava indulcita cu mirodeniile subtiri ale semetei cugetari, slavei desarte si patimii dulcetii. Cartea ii poarta pe cititorii sai drept spre partasia cu Dumnezeu, fara a-i curati, mai inainte, prin pocainta: de aceea si starneste o deosebita aplecare spre ea in oamenii patimasi, care nu au batut cararea pocaintei, care nu au fost preveniti cu privire la amagirea de sine si la inselare, care nu au luat povata din invatatura Sfintilor Parinti ai Bisericii Ortodoxe, cum sa vietuiasca dupa legea duhovni­ceasca. Cartea lucreaza cu putere asupra sangelui si nervilor, ii atata - si de aceea ea place cu osebire oamenilor robiti simturilor: de aceasta carte poti sa te indulcesti fara a te lepada de despartirile grosolane ale simturilor. Cugetarea semeata, subtirea patima a dul­cetii si slava desarta sunt infatisate de aceasta carte ca lucrare a harului Dumnezeiesc. Adulmecandu-si dez­matul in forma subtire a lucrarii sale, oamenii trupesti cad in extaz de atata betie, de desfatarea capatata fara de osteneala, fara lepadare de sine, fara pocainta, fara rastignirea trupului cu patimile si poftele" ( 1 Galat.5, 24), prin lingusirea starii de cadere. Manati de orbirea si de trufia lor, ei trec cu veselie din patul iubirii dobi­tocesti in patul unei iubiri si mai nelegiuite, care dom­neste in casa de desfranare a duhurilor lepadate. O oarecare persoana, apartinand, dupa starea ei paman­teasca, societatii inalte si cultivate, iar la aratare ­Bisericii Ortodoxe, s-a rostit in urmatorul fel despre o luterana raposata, socotita ca sfanta de catre aceasta persoana: "Il iubea pe Dumnezeu cu patima; se gan­dea numai la Dumnezeu; Il vedea numai pe Dum­nezeu; citea numai Evanghelia si "Urmarea", care este o a doua Evanghelie*
-------------
*Aceasta sentinta exaltata a fost rostita in limba franceza, atat de potrivita pentru scena: "elle aimait Dieu avec passion; elle ne pensait qu a Dieu; elle ne voyait que Dieu; elle ne lisait que l'Evangile et l'Imitation qui est un second Evangile.
-------------
In aceste cuvinte a fost infa­tisata tocmai acea stare in care sunt adusi cititorii si cinstitorii "Urmarii". Intocmai, in duhul sau, cu aceas­ta fraza este sentinta vestitei scriitoare frantuzoaice, d­na de Sevigne, in legatura cu vestitul poet francez, Racine cel batran. "Il iubeste pe Dumnezeu - si-a ingaduit sa spuna d-na de Sevigne - asa cum isi iubea mai inainte amantele"*.
-------------
* Il aime Dieu, comme il amait ses maitresses".
-------------
Vestitul critic La Garpe, fost mai inainte ateu si care a trecut mai apoi, la un crestinism prost inteles si schimonosit de catre el, in­cuviintand rostirea d-nei de Sevigne, a spus: "Cu ace­easi inima este iubit Creatorul cu care este iubita si creatura, desi urmarile acestor iubiri se deosebesc la fel de mult intre ele pe cat se deosebesc si obiectele lor"*.
-------------
* C'est avec la meme coeur, qu`on aime le Createur, ou le crea­ture, quoique les effets, soient aussi differents, que les objets.
-------------
 Racine a trecut de la desfrau la inselarea numita "parere". Aceata inselare se vadeste cat se poate limpede in cele din urma doua tragedii ale poetului: in "Esthera" si in "Gotholia". "Inaltele" cugetari si simtiri crestine ale lui Racine si-au gasit un loc larg in templul Muzelor si al lui Apollo*; in teatru - au star­nit entuziasm, aplauze.
-------------
* Muzele si Apollo - sunt zeitaji ale vechilor pagani, greci si romani; acesti demoni erau socotiti de catre pagani ca protectori ai artelor frumoase.
-------------
"Gotholia", socotita drept cea mai reusita lucrare a lui Racine, s-a jucat de patruzeci de ori la rand. Duhul acestei tragedii este unul si acelasi cu duhul "Urmarii". Noi credem ca in inima omeneasca se afla o pofta dobitoceasca, semanata in ea de cadere, si care se afla in legatura cu poftele duhurilor cazute; noi credem ca se afla in inima si o dorire duhovniceasca, dorire cu care am fost ziditi si prin care iubim in chip firesc si legiuit pe Dumnezeu si pe aproapele, care se afla in potrivire cu dorirea sfintilor ingeri. Pentru a-l iubi pe Dumnezeu, si pe aproapele in Dumnezeu, trebuie numaidecat sa ne curatim de pofta dobitoceasca. Aceasta curatire o savarseste Sfantul Duh in omul care arata prin vie­tuirea sa ca o voieste pe ea. De fapt, in intelesul du­hovnicesc, inima se cheama pofta dimpreuna cu cele­lalte puteri sufletesti, iar nu inima ca parte din trup. Aceste puteri sunt stranse in inima trupeasca, iar numele a trecut, prin intrebuintarea obsteasca, de la partea trupului la suma puterilor sufletesti.
Fata de oamenii trupesti, barbatii duhovnicesti socot cu totul dimpotriva cu privire la aceasta carte: adulmecand miasma raului care se da drept bine, ei sunt cuprinsi, neintarziat de dezgust fata de cartea care raspandeste o asemenea miasma. Staretului Isaia monahul, care se linistea in Pustia Nikiforovsk (Epar­hia Olonetk ori Petrozavodsk), barbat foarte sporit in rugaciunea mintii si invrednicit de adumbrirea haru­lui, i s-a citit o bucata din "Urmarea lui Hristos". Staretul a patruns de indata miezul cartii. El a inceput sa rada si a glasuit: "O ! Acestea au fost scrise din parere". Nu-i nimic adevarat aici ! Totul este nasco­cit ! Toma a descris starile duhovnicesti asa cum i s-au nazarit si asa cum i s-au parut lui, nestiindu-le din cer­care". Inselarea infatiseaza, ca nefericire, o priveliste dureroasa; iar ca prostie, o priveliste caraghioasa. Ar­himandritul manastirii Kirilo-Novoieversk (Eparhia Novgorod), barbat vestit pentru asprimea vietii sale si care se indeletnicea, din simplitatea inimii sale, numai cu nevointa trupeasca, iar despre nevointa sufleteasca stia cat se poate de putin - ei bine, la inceput el ii po­vatuia pe cei ce se sfatuiau cu el si se aflau sub calau­zirea sa sa citeasca "Urmarea"; cu cativa ani, insa inainte de a trece la cele vesnice, a inceput a opri cu strasnicie citirea ei, zicand cu sfanta simplitate: "Mai inainte socoteam ca aceasta carte este folositoare de suflet, insa Dumnezeu mi-a descoperit ca ea este vata­matoare de suflet". Ieroschimonahul Leonid*, vestit prin cercarea sa in lucrarea monahiceasca, cel ce a pus inceputul infloririi duhovnicesti in Pustia Optinei (Eparhia Kaluga) avea aceeasi parere despre "Urmarea lui Hristos".
-------------
*Canonizat de Biserica Rusa, impreuna cu alti doisprezece staretii care s-au nevoit in Sihastria Optinei in a doua jumatate a sec. al XIX­lea si la inceputul secolului al XX-lea.
-------------
Pe toti nevoitorii mai sus-pomeniti i-­am cunoscut fata catre fata. Un oarecare mosier, cres­cut in duhul Ortodoxiei, si care cunoscuse pentru o scurta vreme asa numita "lume mare", adica lumea din paturile sale inalte, a vazut, odata, in mainile fiicei sale cartea ,.,Urmarea lui Hristos". El i-a interzis aces­teia citirea cartii, zicand: "Nu vreau ca tu sa urmezi modei si sa cochetezi inaintea lui Dumnezeu". Iata cea mai buna judecata facuta asupra cartii.
Ucenicul: Mai sunt si alte feluri de inselare ?  
Staretul: Toate felurile, in parte ale amagirii de sine, si amagirii de catre demoni se leaga de cele doua feluri, de capetenie pe care le-am pomenit mai sus, si vin fie din lucrarea gresita a mintii, fie din lucrarea gresita a inimii. Raspandita este mai ales lucrarea "parerii". Nu fara temei s-a facut de catre unii legatura intre starea de amagire de sine si inselare, si intocmi­rea sufleteasca a acelor monahi care, lepadand deprinderea rugaciunii lui Iisus si indeobste lucrarea mintii, se multumesc doar cu rugaciunea cea din afara, adica doar cu a lua parte nelipsit la slujbele bi­sericesti si a plini fara stirbire pravila de chilie, care este alcatuita doar din cantari de psalmi si rugaciuni facute cu gura si cu glasul. Acestia nu pot scapa de "parere", dupa cum lamureste staretul Vasile de la Po­iana Marului in inainte-cuvantarea la cartea Sfantului Grigorie Sinaitul, intemeindu-se cu precadere pe scrierile Preacuviosilor Grigore (cel pomenit mai sus) si Simeon, Noul Teolog. Semnul ca "parerea" s-a furisat in nevoitori se face aratat atunci cand acestia incep sa creada despre sine ca vietuiesc intru luare-aminte si adesea ii dispretuiesc pe ceilalti din trufie, vorbind lucruri urate despre ei; se socotesc vrednici, dupa pa­rerea lor, de a fi pastori ai oilor si calauzitori ai lor, asemanandu-se prin aceasta orbului care se apuca sa arate calea altor orbi (Despre cel de-al doilea fel al luarii-aminte si rugaciunii)

Rugaciunea facuta cu buzele si cu glasul este rod­nica doar atunci cand este impreunata cu luarea-amin­te, lucru foarte rar intalnit, pentru ca luarea-aminte se invata, mai inainte de toate prin lucrarea rugaciunii lui Iisus (Predoslovia schimonahului Vasile).

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu