“Înţelepciunea are două capete, după Sfinţii Părinţi. La capătul de jos stă frica de Dumnezeu, iar la capătul de sus stă dragostea de Dumnezeu. Toată fapta bună se începe cu frica de Dumnezeu şi se termină în dragostea de Dumnezeu, că dragostea este legătura desăvârşirii, treapta cea mai înaltă a virtuţii.
În drumul acesta, de la frica de Dumnezeu până la dragostea de Dumnezeu, multe ispite şi scârbe avem în lumea asta. Dar, având frică de Dumnezeu, ne păzim de păcate, ne păzim cu limba şi cu mintea de gânduri şi înaintăm mereu cu frica de Dumnezeu, lucrând faptele bune. Însă înaintăm cu osteneală.
Ca să postesc, trebuie să mă lupt; ca să dorm puţin, trebuie să mă lupt; ca să rabd de necaz, trebuie să mă lupt; ca să rabd o ocară, o batjocură de la cineva, trebuie să mă lupt; ca să rabd o boală, trebuie să mă lupt; ca să rabd sărăcia, trebuie să mă lupt. Ca să rabd o asuprire din partea cuiva, o nedreptate, o durere, la toate trebuie răbdare multă, cum zice Apostolul Pavel: În lupta aceasta grea şi mare, avem nevoie de răbdare.
Câtă vreme ne însoţeşte frica de Dumnezeu, noi facem fapte bune, dar nu fără osteneală. Cu multă răbdare lucrând la poruncile lui Hristos, ne trebuie răbdare; iar când a câştigat omul dragostea lui Hristos nu mai suferă osteneală, cum zice Sfântul Apostol Pavel: Ştiu şi a flămânzi, ştiu şi a mă sătura.
Când a câştigat omul dragostea desăvârşită în Dumnezeu, este ceea ce spune Apostolul:
Roada Duhului este: dragostea, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, blândeţea şi celelalte. Are roadele Duhului Sfânt şi, având dragostea de Dumnezeu, pe toate le are uşoare. Şi a posti, posteşte uşor; şi a răbda ocara; şi a răbda mucenicia; şi a răbda chinuri şi sărăcie; şi a răbda orice greutate în lumea aceasta, lui îi vine uşor; că dragostea nu ştie de osteneală, că dragostea nu cade niciodată, cum zice Apostolul.
O mică scânteie din dragostea lui Dumnezeu îl face pe om să călătorească în lumea aceasta foarte uşor şi să dobândească toate virtuţile. După ce a câştigat dragostea lui Dumnezeu, nu ştie osteneală şi nu ştie ce-i acela necaz. Toate le rabdă, toate le suferă, la toate are nădejde, toate le crede foarte uşor. Dar până câştigă dragostea, se luptă cu frica lui Dumnezeu.
Din început face fapta bună din frică de Dumnezeu şi la sfârşit, spre desăvârşire, face fapta bună din dragostea de Dumnezeu. Auzi ce spune Sfântul Maxim Mărturisitorul în Filocalie: Cel ce a ajuns să fie desăvârşit în iubire, a ajuns culmea nepătimirii. Cine s-a atins de dragostea lui Dumnezeu desăvârşit, a ajuns la culmea nepătimirii; a ajuns cel mai desăvârşit om din lume.Dar Bunul Dumnezeu ne însoţeşte cu dragostea Lui şi pe drumul acesta al mântuirii, când călătorim cu frica Lui. El ne lasă dragostea Lui în inima noastră puţin. Acum îl iubim pe Dumnezeu, apoi mai puţin, apoi deloc, acum iubim lumea, acum iubim trupul, acum iubim slava veacului de acum. Ai văzut, pofta inimii, pofta ochilor şi trufia vieţii, cum spune Sfântul Ioan Evanghelistul.
Când se biruieşte omul din parte, fiind în luptă continuu, biruinţele şi căderile se repetă mereu în viaţa noastră, câtă vreme călătorim cu frica lui Dumnezeu. Iar când a ajuns omul la dragostea lui Dumnezeu şi este totdeauna pe poziţia faptei bune, o face uşor, nu ştie osteneală, nu ştie îndoială, nu ştie nimic. Ajunge ca marele Apostol Pavel, care zice: Ce ne va despărţi pe noi de dragostea lui Dumnezeu? Necazul sau supărarea sau răbdarea sau mucenicia. Că sunt încredinţat că nici veacul de acum, nici stăpânirile, nici puterile, nici domniile, nici nimic nu ne va despărţi pe noi de dragostea lui Dumnezeu.
Acum trăia Hristos în el şi era încredinţat că nimic nu-l desparte de dragostea lui Dumnezeu. Şi spunea el: Acum nu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine. Şi toate le biruiesc prin Hristos, Cel ce mă întăreşte. Ba chiar a îndrăznit să zică mai mult: Aşadar, noi avem mintea lui Hristos. Cum să nu aibă mintea lui Hristos, dacă trăia Hristos în el? Când ajunge omul într-o aşa treaptă a desăvârşirii, nu mai trăieşte el, ci Hristos trăieşte în el.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu